Managementul Integrat al Patogenilor si Daunatorilor Culturii de Varza

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Managementul Integrat al Patogenilor si Daunatorilor Culturii de Varza.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 33 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Camelia Giuchici

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domenii: Agronomie, Biologie, Management

Cuprins

1. Varza – prezentare generală pag. 3
1.1 Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie pag. 4
2. Bolile verzei pag. 4
3. Dăunătorii prezenţi în culturile de varză pag. 17
4. Interacţiunea bioagresorilor asupra culturii verzei
Şi managementul integrat al acestora pag. 33
5. Bibliografie pag.37

Extras din document

1. VARZA – PREZENTARE GENERALĂ

Plantele legumicole din grupa verzei au o pondere mare în alimentaţia omului şi ocupă cele mai mari suprafeţe în cultură. Grupa de legume vărzoase cuprinde: varza cu căpăţâna albă, varza cu căpăţână roşie, varza creaţă, varza de Bruxelles, varza pentru frunze, conopida, broccoli, gulia şi varza chinezească. Speciile din această gamă dau producţii mari la unitatea de suprafaţă, iar produsele sunt rezistente la transport şi se pot păstra pe o perioadă lungă de timp. Fiind plante alogame, trebuie să se asigure spaţii de izolare corespunzătoare între varietăţi şi soiuri la producerea de sămânţă. Pentru eşalonarea consumului o perioadă cât mai lungă de timp, se practică cultura acestor legume în spaţii protejate şi forţate. Conţinutul bogat în săruri minerale, potasiu, fosfor, calciu, fier şi vitaminele C, A, B, B2, PP, precum şi în uleiuri pe bază de sulf le conferă acestor legume o valoare alimentară ridicată şi chiar efecte terapeutice în vindecarea unor afecţiuni. Varza este o legumă foarte puţin calorică, ea având în jur de 25 de calorii (100 kjouli) la 100 de grame de produs. Glucidele, care furnizează o parte din calorii, sunt constituite în primul rând din pentosan, glucide parţial asimilabile. În afară de asta, ele mai conţin zaharoză, glucoză şi fructoză. Protidele, care completează aportul energetic, sunt prezente şi ele la un nivel ridicat. Legumele vărzoase participă în hrana oamenilor tot timpul anului atât în stare proaspătă cât şi conservată. Se estimează o alimentaţie echilibrată la un consum de legume vărzoase de 75g zi, respectiv 27 kg anual, din care 80% pentru consumul în timpul iernii.

1.1 Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

Legumele vărzoase sunt plante legumicole cu o capacitate mare de adaptare la condiţiile de mediu, fapt ce face posibilă cultivarea lor în toate zonele ţării, la altitudini până la 1500 m. Varza este o plantă legumicolă puţin pretenţioasă faţă de temperatură, putând suporta cu uşurinţă temperaturile scăzute din cursul perioadei de vegetaţie. Temperaturi de 5-18 grade C sunt considerate ca potrivite pentru o bună vegetaţie, valorile optime de creştere şi dezvoltare fiind de 15-18 grade C. Temperaturile prea ridicate de peste 25 grade C, nu sunt favorabile deoarece plantele stagnează în creştere, iar dacă sunt asociate cu umiditate atmosferică scăzută, căpăţânile rămân mici, afânate.

Speciile din această grupă sunt plante de zi lungă, lungimea zilei influenţând favorabil formarea căpăţânilor de varză. Insuficienţa luminii determină alungirea răsadurilor, plantele cresc încet şi formează căpăţâni mici.

Faţă de apă cerinţele verzei sunt ridicate. Consumul cel mai ridicat de apă se înregistrează în faza de formare şi creştere a căpăţânilor de varză. Eficienţa maximă a irigării se obţine când se aplică cantităţi mici de apă, dar cu frecvenţă mare, menţinând o umiditate în sol constantă. Excesul de umiditate conduce la încetarea creşterilor, frunzele se colorează în violaceu, căpăţânile rămân mici şi crapă.

Culturile de legume vărzoase reuşesc bine pe soluri aluvionare, afânate, bogate în humus şi substanţe minerale. De aceea, aceste specii reacţionează favorabil la aplicarea îngrăşămintelor organice (gunoi de grajd). Dintre îngrăşămintele minerale, azotul are un rol important în obţinerea de producţii mari şi de calitate, începând cu faza de răsad şi în cursul vegetaţiei, deoarece numai plantele cu foliaj bogat pot să asigure realizarea de producţii mari. Excesul de azot este dăunător, în perioada de creştere intensă a căpăţânii, ducând la crăparea acestora. Administrarea unor cantităţi suficiente de fosfor şi potasiu favorizează creşterea sistemului radicular şi formarea de căpăţâni mari.

2. BOLILE VERZEI

1. NERVAŢIUNEA NEAGRĂ A FRUNZELOR DE VARZĂ (Xanthomonas campestris (Pammel) Dowson) este o boală răspândită şi păgubitoare, care a fost semnalată prima dată la varză în S.U.A., în anul 1889, de Garman. Mai târziu în anul 1893 boala a fost studiată de Pammel pe nap, iar între 1897 şi 1911 de Smith pe Brassica campestris. Ulterior boala a fost întâlnită şi pe alte crucifere atât în America de Nord, cât şi în Europa, Asia şi Australia. În ţara noastră această boală a fost observată prima oară în anul 1944 de Tr. Săvulescu şi a fost studiată amănunţit de Elena Bucur în anul 1957.

Simptome. O bună cunoaştere a simptomelor nervaţiunii negre ajută la detectarea infecţiei la tinerele plăntuţe. Este dificil să se observe boala în acest stadiu deoarece simptomele pot să fie prezente sub o slabă forma la plantele tinere. Recunoaştem boala prin înnegrirea marginii cotiledoanelor, urmată de îngălbenirea şi uscarea lor.

La plantele mature simptomul caracteristic de înnegrirea nervurilor se observă la frunzele dezvoltate, pe care iniţial apar pete galbene mari în forma de „V”. Frunzele atacate se usucă, devin pieloase, pergamentoase şi cad începând de la bază, când vremea este secetoasă. Pe timpul umed boala progresează rapid într-un putregai moale, cu miros neplăcut produs de alte bacterii din genul Erwinia şi Pseudomonas . În secţiune transversală şi longitudinală prin tulpină se constată brunificarea şi înnegrirea vaselor conducătoare care conţin un lichid brun, mucilaginos, format din pectină, melanină şi gome şi în care se găsesc numeroase bacterii. Pe rădăcini boala nu prezintă simptome caracteristice, însă influenţează creşterea şi dezvoltarea plantei.

Agentul etiologic. Boala este produsă de bacteria Xanthomonas campestris, care se prezintă sub formă de bastonaşe izolate sau grupate câte 2-4, capsulate, cu cili polari.

Xanthomonas Campestris- imagine la microscop

Patogenie şi epidemiologie. O temperatură situată între 25-28 grade C, o umiditate ridicată şi condiţii ploioase favorizează dezvoltarea nervaţiunii negre. În aceste condiţii ideale simptomele îşi fac apariţia la 8-10 zile după infecţie. Boala se transmite prin seminţe, răsad infectat fără simptome şi resturi de plante bolnave din sol unde bacteria rezistă doi ani. Seminţele infectate şi solul reprezintă inoculul primar.

Infecţia se produce prin stomate,hidatode şi răni. Perioada de incubaţie a bolii este influenţată de condiţiile de mediu, soi şi mediul de infecţie. Cercetările au arătat că la infecţia prin răni perioada de incubaţie este de 9-11 zile, iar la infecţia prin hidatode este de 12-20 zile.

Răspândirea bacteriilor în perioada de vegetaţie se face prin apa de irigaţie, precipitaţii şi vânt. Temperatura optimă pentru infecţie este de 22 grade C, ier umiditatea relativă 95-100%. Bacteria prosperă în toamnele calde şi cu precipitaţii abundente, iar răspândirea este legată de direcţia vânturilor predominate.

Profilaxie şi terapie. În cadrul măsurilor agrofitotehnice de prevenire şi combatere a nervaţiunii negre rolul cel mai important îl reprezintă utilizarea de soiuri cu toleranţă şi rezistenţă faţă de agentul patogen.

Pentru a evita apariţia bolii se vor semăna numai seminţe din culturi semincere sănătoase. Bacteria Xanthomonas Campestris poate „locui” atât la interiorul, cât şi la exteriorul seminţei şi din această cauză controlul calităţii seminţelor este greu de realizat. Acest lucru impune tratarea seminţelor, pentru a obţine culturi sănătoase. Pentru a elimina bacteria tratarea seminţelor cu apă caldă este foarte recomandată şi constă în scufundarea seminţelor în apă caldă la 50 grade C timp de 20 minute la varza albă şi de 45 grade C timp de 20 minute la varza roşie. Acest tratament nu este acceptat în industrie deoarece reduce viabilitatea seminţelor şi nu elimină complet bacteriile. De asemenea se poate aplica tratamentul chimic prin imersia seminţelor în soluţie de hipoclorit de sodiu în concentraţie de 1% pentru 50 minute.

Experienţe efectuate în statul Georgia şi în regiunea Moscou au demonstrat că X. Campestris supravieţuieşte şi pe solul curăţat de resturi de resturi de varză timp de aproximativ 2 ani. Terenul ales pentru răsad nu trebuie să fi avut crucifere pe el sau în vecinătate şi să fie plasat cât mai departe de culturile de crucifere. Răsadurile bolnave nu se vor transporta, ci se vor distruge. O mare atenţie trebuie să se acorde alegerii plantelor semincere în toamnă şi în primăvară, eliminându-se plantele cu vinişoarele înnegrite la cicatrice.

În perioada de vegetaţie culturile vor fi menţinute curate de buruieni (o parte din aceste buruieni sunt plante gazdă pentru agentul patogen) şi vor fi aplicate tratamente la avertizare pentru combaterea insectelor şi gasteropodelor care contribuie la răspândirea bacteriei în cultură.

Fisiere in arhiva (1):

  • Managementul Integrat al Patogenilor si Daunatorilor Culturii de Varza.doc

Alte informatii

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI FACULTATEA MANAGEMENT AGRICOL SPECIALIZAREA: I.M.A.P.A. REFERAT LA DISCIPLINA: PROTECŢIA PLANTELOR