Managementul resurselor umane și creșterea economică la SC Agrocomplex SA Bârlad

CAPITOLUL I. ÎMBUNǍTǍŢIREA RESURSELOR DE MUNCǍ, OBIECTIV ESENŢIAL AL CREŞTERII ECONOMICE

Privitǎ ca un ansamblu funcţional, care asigurǎ în cadrul procesului de muncǎ reuniunea pǎmântului, a uneltelor de muncǎ şi a forţei de muncǎ în scopul obţinerii unei categorii specifice de bunuri, exploataţia poate fi consideratǎ ca un sistem, în care procesele de producţie au loc ca urmare a unor ”intrǎri” de resurse, care, în urma unor acţiuni de procesare, determinǎ, în final, o serie de “ieşiri”, ai cǎror parametri trebuie sǎ corespundǎ cantitativ şi calitativ standardelor stabilite iniţial.

1.1 Resursele şi factorii de producţie

Viaţa economicǎ are ca premisǎ materialǎ resursele economice. Acestea sunt ansamblul resurselor ce pot fi valorificate pentru a produce bunuri şi servicii.

În concepţia clasicilor, resursele economice erau formate din pǎmânt, capital şi muncǎ.

J.S.Mill a apreciat cǎ, în esenţǎ, capitalul este principala formǎ a avuţiei, aceasta fiind “muncǎ acumulatǎ”. Mai recent, economiştii apreciazǎ cǎ resursele economice principale sunt:

a) resursele naturale şi bunurile de capital;

b) resurse umane, respectiv munca şi abilitǎţile întreprinzǎtorului.

În esenţǎ, factorii de producţie reprezintǎ potenţialul atras în circuitul economic. Astfel, resursele economice disponibile şi valorificate, în mǎsura în care sunt atrase şi utilizate în activitǎţi economice, apar ca fluxuri şi se transformǎ în factori de producţie. Referindu-se la acest lucru, J.M. Keynes arata cǎ : ”Cele mai multe tratate de teorie a valorii şi producţiei, se ocupǎ înainte de toate de repartizarea între diferitele utilizǎri a unui volum dat de resurse disponibile şi de condiţiile care, în cazul folosirii acestei cantitaţi de resurse, determinǎ retribuţiile lor respective şi de valorile respective ale produsului lor. Dar, teoria propriu-zisǎ a factorilor de producţie care determinǎ folosirea efectivǎ a resurselor disponibile, nu a fǎcut decât rareori obiectul unui studiu amǎnunţit ”.

Scoala clasicǎ (A.Smith, D. Ricardo, J.B. Say) aratǎ cǎ principalii factori de producţie sunt pǎmântul (natura), muncǎ şi capitalul. În epoca modernǎ, procesul de amplificare şi diferenţiere a resurselor atrase şi utilizate în activitatea economicǎ a continuat, celor trei factori li s-au adǎugat alţi factori noi. Abilitatea întreprinzǎtorului este apreciatǎ de unii autori, ca un tip special de resursǎ economicǎ. Alţi autori apreciazǎ cǎ acest factor este denumit management sau artǎ şi ştiinţa de a obţine eficienţǎ.

Abilitatea înteprinzǎtorului constǎ în urmǎtoarele sale funcţii:

1) are iniţiative în combinarea resurselor – muncǎ, pǎmânt, capital, pentru producerea bunurilor şi serviciilor;

2) este cel care dirijeazǎ politica deciziilor în întreprindere;

3) este un inovator – cel care încearcǎ introducerea de produse, tehnologii, instrumente sau noi forme de organizare a întreprinderii;

4) este purtǎtorul riscului – rǎsplata pentru timpul, efortul şi abilitatea doveditǎ, fiind profiturile sau pierderile şi chiar falimentul.

T.T.Paterson, subliniind rolul esenţial al managementului ca resursǎ esenţialǎ în economia modernǎ, îl defineşte astfel: ”punerea în operǎ şi coordonarea funcţiilor unei activitǎţi economice, precum şi a persoanelor care îndeplinesc aceste funcţii, în vederea unui scop propus a fi atins, constituie managementul”.

Studiile diverse privind abordarea dinamicǎ a structurii factorilor de producţie şi rolului lor în economie, aratǎ cǎ vechea clasificare şi aria lor de cuprindere s-au modificat substanţial.

Teoria neofactorilor presupune includerea în factorii de producţie a unor categorii: capitalul uman (potenţialul de cunoştinţe productive), alǎturi de capitalul fizic şi financiar, resursele informaţionale, potenţialul creativitǎţii stiinţifice şi tehnologice.

Introducerea acestor noi categorii de factori are menirea de a reconsidera, în plan teoretic şi practic, structura factorilor de producţie, în funcţie de noile aspecte ale vieţii economice. Are loc deplasarea centrului de greutate, în analiza potenţialului atras în circuitul economic, spre componentele cu o mobilitate crescândǎ, cu un grad ridicat de adaptare şi cu creşteri semnificative de creativitate şi eficienţǎ în folosirea resurselor economice.

Munca este factorul originar, primar al producţiei deoarece efortul uman, fizic şi psihic, de transformare a resurselor naturale în bunuri şi servicii a asigurat existenţa vieţii şi civilizaţiei. Munca reprezintǎ activitatea umanǎ specificǎ, folosirea aptitudinilor şi atitudinilor din structura personalitǎţii individului în obţinerea de bunuri şi servicii.