Managemetul general al reconstrucției solului

1. Conceptul de calitate a solului

Folosit prin analogie cu alţi termeni cum sunt calitatea aerului, calitatea mediului, noţiunea de calitatea solului introdusă relativ recent este din ce în ce mai frecvent folosită, în pofida diverselor conotaţii care conduc de multe ori la o serie de confuzii. În general ideea de calitate a solului variază în funcţie de modul de abordare care poartă amprenta gradului de instruire şi calificare a celor implicaţi. Astfel:

• Pentru agricultori calitatea se referă în special la productivitate, exploatare, profit, grad de conservare a fertilităţii;

• Pentru silvicultori, calitatea include suport, biodiversitate, capacitate de rezistenţă;

• Pentru naturalişti sau geografi calitatea solului înseamnă în primul rând capacitatea lui de a se integra armonios în peisajul geografic;

• Pentru cei care se ocupă cu problema de mediu, calitatea solului integrează o serie de caracteristici cum ar fi capacitatea de a-şi îndeplini funcţiile în cadrul ecosistemului sau geosistemului, potenţial în menţinerea biodiversităţii precum şi a calităţii apei, aerului, ciclul nutrienţilor .

Aceasta explică într-o oarecare măsură faptul că nici până la ora actuală nu se poate vorbi despre o definiţie clară şi precisă a noţiunii de calitate a solului. Trebuie însă subliniată tendinţa manifestată în prezent de a lega această noţiune de utilizare sau întrebuinţarea solului datorită faptului că acest concept implică o serie de caracteristici care definesc relaţii subiectiv-obiective, considerate antropocentric, referitoare la starea de satisfacere a cerinţelor umane sau de gradul în care corespunde utilizărilor specifice (de a fi bun sau rău). Această tendinţă se accentuează pe măsura clarificării raportului sol-teren, cunoaşterea solului rămânând baza necesară indispensabilă pentru valorificarea unui teritoriu, care se face prin completarea informaţiei edafice cu cea referitoare la mediul ambiant.

Definiţia dată calităţii solului ca fiind capacitatea de a funcţiona în interiorul graniţelor unui ecosistem pentru susţinerea productivităţii biologice, menţinerea calităţii mediului şi asigurarea sănătăţii vieţuitoarelor şi habitatului este cea mai utilizată fiind conformă cu principalele funcţii ale solului.

Întrucât această capacitate de funcţionare poate suferi modificări rezultate din utilizarea terenului şi deciziile manageriale putem considera că în sens larg calitatea solului poate fi folosită ca un indicator al sustenabilităţii.

Calitatea solului integrează o serie de însuşiri naturale care pot determina anumite restricţii în privinţa folosirii, precum şi o serie de însuşiri dobândite în urma unor intervenţii antropice, care pot modifica pozitiv sau negativ însuşirile naturale.

Cu alte cuvinte în condiţiile unui ecosistem natural un sol va avea o altă calitate

comparativ cu cea pe care o va avea în condiţiile unui sistem managerial.

Utilizate în mod iraţional şi iresponsabil măsurile antropice au ca efect degradarea şi poluarea mediului edafic afectând nu numai calitatea ci şi sănătatea solului. Noţiunile de calitate şi sănătate a solului sunt distincte. În comparaţie cu calitatea solului noţiunea de sănătate a solului are o conotaţie abstractă dată de dificultatea precizării anumitor parametrii care pot fi integraţi acestui concept. În pofida acestuia aspect, există o serie de factori dăunători sănătăţii solului care sunt uşor de identificat fiind legaţi de poluarea industrială, practicile de depozitare a deşeurilor, aşezările urbane, tehnologiile agricole sau alte practici folosite în ferme.

Problema folosirii unor indicatori siguri ai calităţii solului constituie o condiţie sine qua non în evaluarea degradării solului precum şi a necesităţii şi nivelului de remediere necesare şi de aici legătura cu sănătatea solului. Trebuie subliniat faptul că în pofida caracterului distinct al celor două noţiuni, atributele sau indicatorii prin care se definesc în prezent sunt în majoritatea cazurilor aceiaşi.

Noţiunea complexă de calitate a solului are o latură relativ stabilă determinată de însuşiri care se modifică foarte greu sau deloc în orice condiţii de utilizare şi alta relativ variabilă determinată de însuşiri care se schimbă uşor sau moderat (pe termen lung sau mediu). Cu toate că în definirea calităţii ambele laturi au aceeaşi importanţă, din punct de vedere al managementului resurselor de sol, însuşirile relativ variabile capătă o atenţie deosebită.