Metode economice de transmitere a proprietății funciare - arendarea

I. Curente doctrinare

După căderea comunismului, relaţiile agrare româneşti cu referire la dimensiunea exploataţiilor agricole au evoluat pe două trasee distincte, dar contrare.

Primul traseu s-a desfăşurat pe vectorul reformelor agrare, care au avut ca obiectiv principal constituirea şi reconstituirea dreptului de proprietate funciară privată şi a avut ca efecte desfiinţarea prin lichidare a fostelor unităţi cooperatiste (Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar), restructurarea unităţilor de stat (Legea nr. 1/2000) şi reactivarea exploataţiilor mici, de tip familial.

Cel de-al doilea traseu, opus primului, a vizat creşterea dimensiunii exploataţiilor mici, ca necesitate obiectivă impusă de procesul de performare şi eficientizare a activităţii agricole. Circumscris acestui traseu, politică agrară s-a concentrat pe o paletă largă de activităţi pe piaţa funciară, în cadrul căreia o atenţie deosebită s-a acordat arendării, acceptată de teoria economică drept o formă clasică de exploatare în antrepriză.

Reactivarea arendării, la pragul anului 1994 (Legea nr. 16/1994 privind arendarea bunurilor agricole) a fost considerată ca „un fenomen economic normal” (Otiman, 2002).

Normalitatea era justificată de teoreticienii şi susţinătorii acestei acţiuni, atât prin rolul istoric pe care arenda l-a jucat în relaţiile agrare româneşti, dar mai ales prin experienţa şi rezultatele obţinute în acest segment de piaţă funciară de unele ţări europene dezvoltate, în creşterea dimensiunii exploataţiilor.

Astăzi, la mai mult de un deceniu de practică în domeniul arendării şi în pragul integrării în Uniunea Europeană, în cadrul politicilor agrare româneşti, se simte nevoia unei noi reconfigurări a relaţiilor de arendare, care să accelereze procesul de coagulare a proprietăţilor funciare mici în exploataţii de dimensiuni mai mari, garanţie a unor performanţe superioare în domeniu.

Iată de ce, cunoaşterea, chiar şi sintetică, a fenomenelor economice, sociale şi politice, generate de arendare, în cadrul relaţiilor agrare naţionale (mai îndepărtate sau mai recente) şi europene poate să ofere o bază informatică, demnă de luat în seamă, pentru decidenţii de politică agrară în direcţia elaborării unei strategii proprii, cu rezultate benefice, într-un palier de timp apropiat.

II. Sistem legislative și instituțional

Arendarea se defineşte ca fiind “contractual incheiat intre proprietar, uzufructuar sau aţi deţinători de bunuri agicole, denumit arendaş, cu privire la exploatarea bunurilor agicole pe o dutată determinată, şi la un preţ stabilit de părţi” (Legea nr. 16/1994, art.2)

Faţă de această forma definita de lege, relaţiile agrare consemnează şi alte tipuri de arenă care au caracter neoficial, precum “luatul in parte” sau cu “titlu gratuit”.

Caracterul neoficial este dat de faptul că arendarea sub aceste forme nu se desfaşoară in baza cadrului juridic consfinţit de contracul de arendare.

Bunurile agicole care fac obiectul arendării, conform Legii nr. 16/1994, art. 1, sunt:

• Terenurile agricole productive (arabile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbuşti fructiferi, plantaţiile de hamei şi duzi)

• Păşunile impădurite

• Terenurile ocupate cu construcţii şi agrozootehnice

• Amenajările piscicole şi de imbunataţiri funciare

• Drumurile tehnologice

• Platformele şi spaţiile de depoyitare care servesc nevoilor producţiei agricole

• Terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă

• Animalele

• Construcţiile de orice fel

• Maşini şi utilaje

• Alte bunuri destinate exploatrii agricole

Juridic, bunurile menţionate anterior, pentru a fi arendate trebuie sa aparţină domeniului privat particular. Prin urmare, bunurile agricole din proprietatea public sau privată a statului, nu fac obiectul contractelor de arendare.

La o analiză atentă se constată că in sfera de cuprindere a bunurilor agicole ce fac obiectularendării sunt cuprinse un număr mare şi eterogen de bunuri. Aceasta exprimă disponibilitatea legiuitorului pentru susţinerea relaţiilor de arendare din agicultură.

Totuşi, obiectul predilect al arendării il constituie terenurile agricole. Situaţia nu este diferită faţă de experienţa din ţara noastră sau ţări europene, percum Belgia, Franţa, Germania unde prin arendare se exploatează mai mult de jumătate din suprafaţa agicolă.

Actorii acţiunilor de arendare sunt arendatorii şi arendaşi astfel:

Arendatorii sunt personae fizice au juridice, care deţin bunuri agicole de natura celor menţionate anterior şi care, din punct de vedere juridic, se incadrează domeniului privat particular.

Arendaşii pot să fie personae fizice sau juridice şi sunt definiţi, in spiritual legii, prin condtiţiile pe care acesta trebuie să indeplinească, astfel:

a) Arendaş – persoană fizică:

• să fie cetăteni români, indifrent dacă au domicliu in tară sau in străinătate;

• să prezinte garanţiile solicitate de arendator;

• să aiba pregătire de specialitate agicolă, practică agicolă sau un atestat de cunoştinţe agicole, elaborat de organele de abilitate de Ministerul Agiculturii şi Alimentaţiei.

Interensată şi in acelaşi timp actuală este gruparea arendaşilor persoane fizice in capitalişti sau muncitori, menţionată in Marea Enciclopedie Agicolă. “Cei dintâi caută a fructifica la maximum capitalul lor, avantajele şi nesjunsurile inerente capitalismului - in general şi celui aplicat la exploatarea agicolă în special. Arendatorii muncitori sunt de obicei ţăranii cultivatori de pământ care urmăresc în genere scopul de a-şi câştiga experienta prin aplicarea muncii. Dacă pentru remunerarea muncii obţin un benefiuciu(...) se realizează o mai bună repartiţie a venitului maţional, avantj cu atat mai mare cu cât ţăranii arendaşi, prin cultura generală şi profesională prin cooperaţie sporesc producţia şi valrificarea ei”