Metode Extraeconomice de Transmitere a Proprietatii Funciare

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Metode Extraeconomice de Transmitere a Proprietatii Funciare.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 20 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Agronomie

Extras din document

Reforma economică urmăreşte formarea şi funcţionarea pieţei concurenţiale, iar reforma din sectorul agricol este o componentă de bază a acesteia. Formarea pieţei agricole concurenţiale necesită reforma structurilor agrare, reforma instituţională şi administrativă pe baza unor politici agricole care este necesar să urmărească eficienţa sistemului economic de piaţă.

În agricultura României procesul de privatizare a pământului s-a produs rapid în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, dar necorelat cu privatizarea celorlalte bunuri agricole şi cu organizarea exploatării economice. Finalizarea privatizării terenurilor agricole şi silvice continuă şi în prezent, pe baza Legii nr. 1/2000, care aduce modificări Legii nr. 18/1991.

Structura proprietăţii agrare, folmulă unanim acceptată şi uzitată atât la sfârşitul secolului al XIX- lea, dar mai ales în perioada interbelică în România, a fost determinată, în perioada la care ne referim, de principalele reforme agrare care au avut loc.

Principalele reforme agrare din România au fost: în 1864, 1921, 1945, 1990, 2000.

Reforma agrară din 1864(reforma lui Cuza)

Reforma agrară din 1864 îşi are rădăcinile în actele programatice ale revoluţei de la 1848, care cuprindeau vaste programe de transformare a societăţii româneşti, prevăzând obiective şi reforme în toate domeniile principale ale vieţii de stat. Obiectivele economice deţineau un loc important în toate cele trei programe româneşti, iar pe primul loc între acestea era lichidarea relaţiilor agrare feudale şi instituirea unei mici proprietăţi ţărăneşti de tip modern.

Până la începutul secolului al XIX-lea toate terenurile agricole din cele două principate româneşti – Moldova şi Ţara Românească – erau considerate din punct de vedere juridic, sub jurisdicţie domnească. Suprafeţele agricole erau denumite ,,moşii”, în care erau incluse, în perioadele respective şi chiar la începutul secolului al XX-lea, şi satele cu locuitorii săi. O parte din terenuri aparţineau şi tăranilor liberi, dar dreptul lor de proprietate trebuia să fie atestat prin documente eliberate de Cancelaria domnească.

Pentru a fi în măsură să tratăm despre exploataţia agricolă începând cu anul 1864, se impune să prezentăm principalele acte de refomă agrară. Astfel, în decembrie 1863, prin Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti, toate averile mănăstireşti din România , sunt şi rămân , conform art.1 din această lege, ,,averi ale Statului”. La acea dată, suprafaţa agricolă deţinută de mănăstiri reprezenta cca. 25% din suprafaţa agricolă totală a ţării, la care se mai adaugă şi suprafaţa ocupată de păduri şi bălţi. Astfel, prin legea sus menţionată, potrivit unor statistici, suprafaţa care a intrat în proprietatea statului român a fost de 2,5 milioane ha. Numai astfel s-a apreciat la timpul respectiv că a fost posibil să se aplice împroprietărirea ţăranilor în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

În articolul I al acestei legi se prevedea că ţăranii clăcaşi „sunt şi rămân deplini proprietari pe locurile supuse posesiunii (stăpânirii) lor în întinderea ce se hotărăşte după legile în fiinţă”. Această repartizare se făcea potrivit dreptului asupra suprafeţelor de pământ pe care îl aveau ţăranii prin legiuirile de la 1851 şi în funcţie de numărul vitelor.

Existau insa si numeroase limite : intinderea mica a lotului, reimproprietarirea unui numar destul de mare taranii (opinia marilor propritarii) in realitate aceasta a fost insuficenta.

Din punct de vedere eonomic şi social, Reforma agrară din 1864, care mai este denumită şi Reforma domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a rezolvat o serie de probleme, mai ales cele legate de proprietatea funciară a ţărănimii împroprietărite şi a contribuit în mare măsură la ameliorarea structurii de proprietate în cele două principate.

Administraţia centrală în agricultură era Ministerul Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice.

În urma reformei agrare din 1864(Legea rurală nr. 14/26 august 1864), peste 1,7 mil. ha au trecut în posesia ţăranilor şi a statului(571,9 mii ha au intrat în proprietatea statului.

Reforma agrară din 1921

La începutul anului 1921 administraţia centrală purta numele de Ministerul de Agricultură şi Domenii, dar care între 1 august 1921 şi 1 aprilie 1922 au funcţionat în paralel ca Ministerul Agriculturii şi Ministerul Domeniilor, iar după 8 luni au fuzionat revenind la vechea denumire.

Această reformă, care practic a început în anul 1917 prin revizuirea art.19 din Constituţie, în sensul admiterii principiului exproprierii pentru cauză de utilitate publică-naţională, a avut loc, pe de o parte, ca urmare a necesităţii schimbării de substanţă în structurile agrare şi în relaţiile rurale datorită stării precare a agriculturii, precum şi a evenimentelor şi a consecinţelor primului război mondial. De altfel, oamenii politici importanţi din acea vreme(Ion C Brătianu, care era şeful PNL dorea ,,desfiinţarea latifundiilor şi împroprietărirea ţăranilor”) cereau o astfel de reformă.

Fisiere in arhiva (1):

  • Metode Extraeconomice de Transmitere a Proprietatii Funciare.doc