Mușețelul și usturoiul

1. STUDIU DE LITERATURĂ

1.1 Consideraţii generale privind plantele medicinale.

În trecuturile îndepărtate ale existenţei omului pe Terra, regnul vegetal a constituit principala sursă de supravieţuire, atât în ceea ce priveşte alimentaţia, cât şi vindecarea bolilor. La început prin instinct, apoi prin experienţă, iar mai târziu prin cunoaştere, omul a ştiut să selecteze din multitudinea de specii ale lumii vegetale, acele specii care s-au dovedit a fi mai utile pentru el. Plantele sunt o sursă foarte bogată de compuşi activi terapeutic, precum şi de coloranţi, antibiotice, vitamine, acizi organici, glicozizi, aminoacizi, proteine şi alte substanţe de importanţă deosebită pentru viaţa omului. Substanţele oraganice sintetizate şi substanţele anorganice acumulate în plante au o acţiune farmacodinamică incontestabil mai benefică decât a multor medicamente. Aproape 12% dintre speciile autohtone sunt folosite în medicina tradiţională şi ştiinţifică.

Astăzi, există un interes deosebit în rândul oamenilor de ştiinţă pentru valorificarea superioară a compuşilor activi din diferite materiale vegetale, perfecţionându-se tot mai multe tehnici de separare şi purificare a acestore din plante, pentru a fi utilizate în industria alimentară, farmaceutică şi cosmetică, precum şi în naturaoterapie.

Compuşii chimici cărora se datorează proprietăţile terapeutice, alimentare etc., ale diferitelor plante, se numesc principii active. Produsul vegetal (oragnul plantei) cel mai bogat în principii active şi care se foloseşte în diferite scopuri, se numeşte drog.

Principiile terapeutic active fac parte din compoziţia chimică a plantelor. Cele două noţiuni: cea de compoziţie chimică (ansamblul compuşilor chimici care se găsesc într-un drog) şi cea de princiu activ, nu se suprapun. Din compoziţia chimică fac parte numeroşi compuşi dintre care însă, numai o parte prezintă interes. Multe grupe de substanţe se găsesc în fiecare organism viu: proteine, lipide, glucide, substanţe minerale. Aceste substanţe ne interesează în calitate de principii active numai atunci când se formează într-un procent mare, respectiv dacă prezenţa lor poate explica valoarea unui produs.

Majoritatea principiilor active sunt însă substanţe mai rar întâlnite în lumea vegetală, fiind în multe cazuri caracteristice unei grupe sau unei specii de plante. De exemplu, în bobocii de salcâm japonez (Sophora japonica) se găseşte în procent mare (≥12%): rutozida, o glicozidă flavonoidică, iar din acest motiv, aceşti boboci servesc la obţinerea la scară industrială a acestei substanţe medicamentoase, cu proprietăţi de vitamină P. Celelalte substanţe din compoziţia chimică a produsului nu prezintă interes. În alte cazuri, în produsul vegetal se găseşte un complex de compuşi înrudiţi. Astfel, de exemplu, din rizomii de ferigă (Dryopteris filix-mas) se obţine totalul de derivaţi floroglucinici folosiţi până nu de mult datorită proprietăţilor lor antihelmintice.

Există mai multe plante în care mai mulţi compuşi de structuri diferite, formează împreună principiul activ, mai exact un complex heterogen de substanţe care contribuie la asigurarea efectului dorit. Acesta este şi cazul plantei de sunătoare, unde rolul de principiu activ, în părţile aeriene ale plantei, îl joacă trei categorii de substanţe diferite: derivaţi flavonoidici galbeni, cu structură fenil- benzo- piranică, coloranţi roşii cu structură antracenică şi compuşi voşati, terpenoidici care alcătuiesc împreună uleiul volatil al acestei specii.

Principiile active aparţin tuturor claselor de compuşi naturali. Acţiunea lor este legată de structura de bază cât şi de prezenţa unor grupe funcţionale active. Între structura chimică şi acţiunea principiilor active există în majoriatatea cazurilor o relaţie bine definită. Astfel, antrachinonele, mai ales glicozidele lor, sunt folosite în vederea obţinerii de laxative, compuşii fenolici, prezintă de obicei un efect antibiotic (antibacterian, antifungic, antihelmintic), derivaţii sterolici prevăzuţi cu un ciclu lactonic fiind consideraţi cea mai valoroasă categorie de medicamente.

Diferiţii compuşi chimici pretzintă, de multe ori, o acţiune farmacodinamică condiţionată de unele particularităţi structurale. Astfel, prezenţa unei duble legături în structura alcaloizilor indolici din cornul de secară (Claviceps purpurea) este condiţia manifestării efectului vasoconstrictor. Aceiaşi alcaloizi sunt biologic activi numai când sunt levogiri, antipozii lor optici fiind lipsiţi de valoare terapeutică. Trans- anetolul din uleiul volatil de anason (Pimpinella anisum) este mai valoros decât cis- anetolul.

Există specii sau grupe de plante care se caracterizează prin lipsa unei substanţe larg răspândite. Astfel, amidonul, cea mai răspândită substanţă de rezervă din plante, lipseşte din speciile familiei Compositae.

1.2 Recoltarea, uscarea şi păstrarea plantelor medicinale.

Sub denumirea de plantă medicinală se înţelege o specie vegetală al cărei organ subteran sau parte aeriană (în multe cazuri, numai o anumită parte a acesteia) se utilizează, datorită conţinutului său în anumite principii active, în tratamentul unor afecţiuni umane sau animale.

Plantele aromatice conţin, pe lângă alte substanţe, un ulei volatil (care adeseori este componenta bioactivă), cu miros aromat; în trecut erau definite ca plante aromatice condimentele, dar în realitate, gama plantelor aromatice este mult mai largă, cuprinzând toate plantele care conţin ulei volatil şi care se folosesc fie în alimentaţie, fie în terapeutică, dar şi în cosmetică şi parfumerie.

Atât plantele medicinale cât şi plantele aromatice fac parte din aşa –numita categorie a plantelor utilitare, înţelegând prin aceasta, plantele pe care omul le foloseşte într-un scop anume. Dar plantele utilitare folosite de om pot proveni din flora spontană sau pot fi plante de cultură; spontane sunt plantele care au capacitatea de a se dezvolta în mod natural, fără a fi necesară intervenţia omului, de a supravieţui şi a se multiplica în biotipul dat, în timp ce plantele de cultură se dezvoltă şi se înmulţesc sub controlul şi cu ajutorul omului. Caracteristic acestor plante de cultură este faptul că deseori îşi pierd, prin cultivare, o serie de caracteristici moştenite câştigând în schimb altele, importante şi slujind scopului urmărit de cultivatori.

Orice plantă, fie ea spontană sau de cultură, aparţine unei specii car face parte dintr-un gen, care la rândul său ţine de o anumită familie. În cadrul aceleiaşi specii pot exista mai multe subspecii, diferenţierea putându-se face pe baza fie a unor criterii morfologice, fie citologice, chimice sau chiar genetice. Pe de altă parte, specia poate formată din mai multe varietăţi şi subvarietăţi, între care se diferenţiază aşa- numita convarietate şi care reprezintă varietatea principală.