Necesitatea utilizării apei de irigație în sudul Olteniei

În ultimele decenii, lumea este confruntată, la nivel mondial, cu numeroase evenimente şi situaţii deosebite generate de schimbările climatice, de evoluţia relaţiilor economico – politice, precum şi de creşterea rapidă a populaţiei. Acest ultim fenomen, împreună cu tendinţa naturală de îmbunătăţire a standardului de viaţă, determină creşterea corespunzătoare a necesarului de hrană. Necesarul de hrană poate fi asigurat, fie prin îmbunătăţirea producţiei agricole a zonelor productive, fie prin transformarea unor terenuri necultivate (din cauza unor factori de mediu cu acţiune extremă) în terenuri productive. Ambele soluţii sunt condiţionate în primul rând, de prezenţa apei, în cantităţi controlate şi la momentul optim pentru a putea fi utilă plantelor.

Vicepreşedintele Comisiei Internaţionale pentru Irigaţii şi Drenaje (ICID) pentru Europa, dr. ing. Eiko Lubbe, a atras atenţia că în ultimii 100 de ani în Europa s-au înregistrat evenimente climatice şi hidrologice extreme (secete, inundaţii) precum cele din Anglia, Spania, Franţa, Ucraina ş.a.

Din totalul resurselor de apă de pe glob, numai 3% au apă proaspătă (nesărată) din care aproape o treime, deci 1% din total, nu sunt accesibile.Restul de 2% din resursele totale de apă şi care sunt dulci (proaspete) sunt neuniform distribuite.În multe zone resursele de apă sunt contaminate continuu cu reziduri menajere, cu ape scurse şi poluate din industrie, din agricultură.

Consumul mediu de apă la nivel mondial este de 650 m³/loc./an din care 8% pentru nevoi umane, 23% în industrie şi 69% în agricultură.

La nivel mondial, agricultura irigată este principalul consumator de apă extrasă din surse în proporţie de 70-80% şi în unele ţări chiar de până la 90%, reprezentând cca. 60000km³/an din care 10% se returnează în râuri şi în stratele acvifere, cerealele consumând cea mai mare parte, cca. 56%, din totalul de apă ce revine agriculturii.

Din suprafaţa totală a terenurilor la nivel mondial, de 13000 milioane ha sunt cultivate doar 1500 milioane ha (12%) din care sunt amenajate pentru irigaţii 277 milioane ha (18% din terenurile cultivate).

Aportul terenurilor irigate (277 mil. ha) la producţia totală de cereale, la nivel mondial, este de 40% ceea ce corespunde cu producţia medie de pe 18% din suprafaţa terenurilor arabile la nivel mondial.Totodată terenurile irigate contribuie la creşterea ocupării populaţiei, de cca. 30%.

Pe plan internaţional, în cadrul Uniunii Europene, coordonatele de viitor asupra problemei „Apa în agricultură”, se rezumă la următoarele obiective:

- cerinţa de apă cea mai importantă este pentru irigaţie, existând două grupări geografice principale, după cum urmează: ţări din sudul continentului, în care cerinţa depaşeşte 50% din consumul pe plan naţional (83% în Grecia, 68% în Spania, 57% în Italia) şi ţări din nord şi est, unde ponderea apei de irigaţii este sub 10%;

- agricultura va fi mai flexibilă la cerinţele de produse ecologice, trebuind să utilizeze şi resursele neconvenţionale de apă;

- se apreciază drept posibilă, modificarea climatului la scară planetară, care va genera creşterea solicitărilor de apă.

În viziune europeană, agricultura reprezintă un utilizator important de apă, viabil economic şi competitiv pe piaţă.

România se află în categoria ţărilor europene cu resurse modeste de apă (locul 11 pentru resursele totale şi locul 21 pentru cele formate pe teritoriul său), iar resursele de apă exploatabile sunt apreciate la 38 500 mil mc/an, acoperite în modul următor: Dunărea – 45%; râurile interioare – 45%; subteran – 10%. În total se pot obţine, aprox. 1660 mc/locuitor, situaţie apreciată ca modestă.

Suprafaţa cu potenţial economic irigabil se apreciază la 5,5 mil ha, din care 3,5 mil ha cu eficienţă economică mare. În acest context, irigaţiile vor deveni cel mai important consumator de apă din agricultură şi unul dintre principalii consumatori pe plan naţional, solicitând în medie 35 – 45% din resursele de apă exploatabile ale ţării.

Cu toate progresele înregistrate, procesele din agricultură rămân expuse acţiunii nefavorabile a unor factori naturali, a căror apariţie, durată şi extindere în spaţiu nu pot fi preîntâmpinate sau înlăturate în totalitate, însă pot fi ameliorate.

Aderarea României la Uniunea Europeană presupune realizarea unor modificări, cu deosebire în agricultură, care să conducă la dezvoltare durabilă.

Conform estimărilor specialiştilor, circa 2% din totalul suprafeţei agricole a României, de circa 15 milioane ha, este afectată anual de seceta extrem de severă, cultura plantelor nefiind posibilă fără irigaţie, mai cu seamă în zonele nisipoase şi aride din sudul ţării şi nu numai, în timp ce, pe 38% din suprafaţa agricolă, irigaţia are rolul de a completa precipitaţiile în asigurarea necesarului.

Nisipurile şi solurile nisipoase din Oltenia ocupă suprafaţa cea mai mare cu astfel de formaţiuni din ţara noastră(cca. 210 mii ha), situate pe terasele Dunării, între Jiu şi Olt şi în vestul regiunii în trei perimetre distincte: Câmpia Blahniţei, Câmpia Baileştiului şi Câmpia Romanaţiului(Anexa1), ridicarea stării de fertilizare a acestora necesitând un complex de măsuri(agrotehnice, pedologice, hidroameliorative) şi o inginerie agricolă, ambele specifice, care să conducă la intensificarea procesului de evoluţie sub aspectul solificării.

De aceea, dezvoltarea în viitor a zonelor agricole cu soluri nisipoase din România, în contextul strategiei generale de adaptare a agriculturii la condiţiile economiei de piaţă, presupune eforturi umane şi materiale care să aibă în vedere atât ridicarea şi conservarea potenţialului productiv, cât şi rentabilitatea lor din punct de vedere agricol, un rol important în atingerea obiectivelor, avându-l menţinerea, modernizarea, extinderea şi folosirea în optim a sistemelor de irigaţie.