Pajiști

Introducere

Producerea furajelor reprezintă o activitate economică esenţială în creşterea animalelor şi a constituit o preocupare a omului din cele mai vechi timpuri. Nivelul producţiei animaliere a fost şi este condiţionat de calitatea şi cantitatea furajelor.

Drept sursă de furaje se foloseşte o gamă foarte largă de produse şi numărul lor creşte continuu, omul fiind preocupat de descoperirea de noi surse de furaje. Astfel, în afara furajelor clasice, astăzi au fost luate în considerare sucul de lucernă, făina de peşte oceanic, drojdiile furajere, făina de alge, concentrate proteice din deşeuri celulozice.

Pajiştea reprezintă suprafaţa de teren acoperită cu vegetaţie ierboasă, alcătuită în cea mai mare parte din plante perene, ce aparţin diferitelor familii botanice, a căror producţie este utilizată în alimentaţia animalelor. Datorită importanţei deosebite a acesteia s-a născut o nouă ştiinţă: pratologia, ştiinţa ce se ocupă cu studiul ecosistemelor suprafeţelor ocupate cu pajişti, căutând noi metode de întreţinere şi sporire a producţiei de pe aceste suprafeţe.

Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor este dată de faptul că ele reprezintă :

- sursă importantă de nutreţuri suculente şi fibroase pentru animalele domestice. În

România, se apreciază că pajiştile permanente asigură cca. 40% din masa verde şi 25% din fânul necesar alimentaţiei animalelor;

- habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice. În acest fel, alături de păduri,

pajiştile devin principalele ecosisteme ce asigură supravieţuirea speciilor respective;

- mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului . Covorul vegetal de pe pajişti

are însuşirea de a reţine cantităţi mari de apă şi de a spori infiltrarea acesteia în sol, mergând până la oprirea totală a eroziunii;

- mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului.

- sursă de elemente minerale, stoc de germoplasmă, locuri de recreere;

- contribuie la conservarea unor ecosisteme naturale în scop ştiinţific, conservarea

speciilor în pericol, păstrarea unor frumuseţi naturale.

Capitolul I: CADRUL NATURAL

1.1 Aşezare geografică

Din punct de vedere geografic, Dorohoiul este aşezat în vecinatatea zonei de contact dintre podişul Sucevei (regiunea de dealuri înalte Bour Ibaneşti de pe stânga Siretului) şi Campia Moldovei, în Depresiunea Dorohoi, pe cursul superior al râului Jijia, în aval de confluenţa acestuia cu pârâul Buhai.

Dealurile de la nord, nord-vest şi vest de oraş au înăltimi în jur de 400 m (Măgura Ibăneşti-385 m, Pietriş – Dersca- 472 m). Ele alcătuesc o ramă înaltă, forma unei semilune sau a unui arc cu deschiderea spre sud-est.

Contactul cu regiunea vecină, Campia Moldovei, cu un relief mai coborât cu aproximativ 200 m, se face printr-o zonă al carei relief coboară în pantă puternica, alcătuind aşa numita coastă a Ibăneştilor şi a Dorohoiului. Spre est şi sud-est de oraş se întinde Campia Moldovei, cu dealuri domoale, văi largi străbătute de ape, cu numeroase iazuri şi cu vegetaţie de luncă şi baltă.

1.2 Condiţii climatice

Clima din oraşul Dorohoi este temperat-continentală cu nuanţe excesive. Acest caracter al climei este deteminat de poziţia latitudinală a oraşului, dinamica generală a atmosferei relieful din zonă şi de suprafaţă activă, importanţi factori climatogeni.

Poziţia latitudinală la care este aşezat oraşul Dorohoi face ca şi unghiul de incidenţă al razelor solare cu suprafaţa orizontală a relifului să fie mai mic ca al localităţilor situate mai spre sud, ceea ce are ca rezultat direct primirea unei cantităţi de energie radiantă solară mai mică.

Aşezarea geografică a oraşului în partea extrem nord-estica a ţării şi în preajma zonei de contact dintre două subunităţi de relief cu altitudini diferite face ca masele de aer care se deplaseaza peste dealurile înalte, coborând spre oraş, să sufere o uşoară încălzire, ridicând temperatura. În schimb, masele de aer care se deplasează dinspre est, sud-est şi sud, venind din regiuni continentale vaste, îşi domolesc viteza în faţa barajului orografic format de dealurile înalte din vest, nord-vest şi nord, accentuându-şi continentalizarea (frig accentuat iarna si calduri mari vara).

În lumina valorii şi influenţei factorilor climatogeni, principalele elmente ale climei au următoarele valori caracteristice:

Temperatura medie a aerului a fost de 8,4°C, calculată pentru perioada 1894-1972.

Maxima medie s-a înregistrat în luna iulie (20,1°C), iar minima medie în ianuarie (-5,1°C).

Valoarea termică a iernii a fost de -3,3°C, a verii de 19,2°C, a toamnei de 9°C şi a primăverii de 8,5°C.

Temperaturile extreme absolute au valori mari. Cea mai ridicată temperatura a fost de 38°C, înregistrată la 6 august 1905, iar cea mai coborâtă de –32,5 °C înregistrată la 5 februarie 1937 şi 11/12 ianuarie 1940. Amplitidinea maximă absolută de 70,5°C evidenţiază caracterul continental cu nuanţă excesivă al climei.