Patogenii si Daunatorii Vitei de Vie

Imagine preview
(7/10 din 2 voturi)

Acest proiect trateaza Patogenii si Daunatorii Vitei de Vie.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 20 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Agronomie

Cuprins

INTRODUCERE . 1
Viţa de vie . 1
Istoria viţei de vie . 1
Utilizarea strugurilor . 2
Viticultura . 3
CERINŢELE VIŢEI DE VIE
FAŢĂ DE FACTORII DE MEDIU . 4
BOLILE VIŢEI DE VIE . 5
1. Mana viţei de vie (Plasmopara viticola) . 5
2. Făinarea (Uncinula necator) . 6
3. Antracnoza pătată (Elsinoe ampelina) . 7
4. Putregaiul cenuşiu al strugurilor (Botryotina fuckeliana) . 7
5. Putregaiul negru al strugurilor (Guignardia bidwellii) . 8
6. Putregaiul alb al strugurilor (Charrinia diplodiella) . 8
7. Putregaiul alb al rădăcinilor (Rosellinia necatrix) . 9
8. Apoplexia (Stereum purpureum) . 9
DĂUNĂTORII VIŢEI DE VIE . 11
1. Filoxera (Philloxera vastatrix) . 11
2. Păianjenul viţei (Eriophyes vitis) . 11
3. Cărăbuşul de mai şi cărăbuşul vărgat (Melolontha melolontha; Anoxia orientalis) . 12
4. Forfecarul (Lethrus apterus) . 13
5. Greierul galben (Oecanthus pellucens) . 13
6. Cărăbuşul marmorat (Polyphylla fullo) . 14
7. Idiotul (Pentodon idiota) . 14
8. Molia strugurilor (Eudemisul – Polychrosia botrana) . 15
9. Ţigărarul (Byctiscus betulae) . 15
10. Pirala viţei de vie (Sparganotjia pilleriana) . 16
PREPARAREA SOLUŢIILOR FOLOSITE ÎN COMBATEREA DĂUNĂTORILOR VEGETALI ŞI ANIMALI . 17
INTERACŢIUNEA BOLILOR ASUPRA VIŢEI DE VIE ŞI MANAGEMENTUL INTEGRAT AL ACESTORA . 19
INTERACŢIUNEA DĂUNĂTORILOR ASUPRA VIŢEI DE VIE ŞI MANAGEMENTUL INTEGRAT AL ACESTORA . 20
BIBLIOGRAFIE . 21

Extras din document

Viţa de vie

iţa de vie (sau Vitis vinifera) este o specie de Vitis, originară din regiunea mediteraneană, Europa centrală şi sud-vestul Asiei, din Maroc şi Spania până în sudul Germaniei în nord şi în est până în nordul Iranului. Este o liană, care atinge o înălţime de 35 m, cu coajă. Frunzele alternează, sunt lobate palmat şi au o lungime şi lărgime de 5 – 20 cm. Fructul este o boabă, cunoscut ca strugure; care la specia sălbatică are un diametru de 6 mm şi când se coace dobândeşte o culoare purpurie închis spre negru, cu o floare gălbuie; iar la plante cultivate este de regulă mult mai largă, de până la 3 cm lungime şi poate avea o culoare verde, roşie sau purpuriu. Specia sălbatică se găseşte în păduri umede şi pe malurile apelor curgătoare.

Strugurele sălbatic este deseori clasificat ca V. vinifera, subspecia silvestris (în unele clasificări considerat Vitis silvestris), cu V. vinifera, subspecia vinifera restricţionată la formele cultivate. Viţa de vie domesticită are flori hermafrodite, dar subspecia silvestris este dioecică (are flori masculine şi feminine pe plante separate) şi pentru ca fructul să se dezvolte este necesară polenizarea.

Lăsată în stare liberă, nedîrijită de om, viţa de vie produce, ca şi cea sălbatică, struguri mulţi de dimensiuni mici, cu bobiţe mărunte, must puţin şi acru, iar prin creşteri anuale rodul se îndepărtează sistematic de sol. De aceea, pentru a preveni un asemenea fenomen, procesele de creştere şi cele de rodire se reglează şi se conduc pe calea unui complex de măsuri agrotehnice, pe care numai o populaţie stabilă îl poate asigura. Acest lucru e demonstrat de faptul că la popoarele antice întâlnim o tehnologie complexă de cultivare a viţei de vie, cu o ierarhizare a importanţei lucrărilor specifice. Teofrast si Columella spun ca „nici una din lucrările aplicate viilor nu depăşeşte în importanţă tăierea“.

Istoria viţei de vie

Strugurii sălbatici au fost recoltaţi de cultivatori şi fermierii timpurii. De mii de ani, fructul este cules atât pentru proprietăţile sale medicinale, cât şi pentru cele nutriţionale, istoria lui fiind strâns legată de cea a vinului.

Schimbări în conformaţia sâmburilor (mai mici la formele cultivate) şi distribuţii ale seminţelor sălbatice cultivatorilor, au avut loc între anii 3500 – 3000 î.Hr., în sud-vestul Asiei sau în sudul Transcaucaziei (Armenia şi Georgia). Cultivarea strugurilor s-a răspândit şi în alte părţi ale lumii, în perioada preistorică sau în antichitate.

Strugurii au fost transportaţi în coloniile europene din întreaga lume, ajungând în America de Nord în jurul anului 1600 şi apoi în Africa, America de Sud şi Australia. În America de Nord, strugurii au format hibride cu o specie de Vitis, gen originar din regiune; unele hibride fiind create intenţionat pentru a combate Phylloxera, o pestă cauzată de o insectă, care a afectat viţa de vie europeană cu mult mai mult decât pe cea nord-americană, reuşind să devasteze producţia europeană de vin în câţiva ani. Mai târziu rădăcinile nord-americane au fost folosite în întreaga lume pentru a altoi V. vinifera, astfel încât aceasta să reziste în faţa Phylloxerei. Cunoştinţele legate de cultura viţei de vie şi de prepararea vinurilor acumulate, transmise şi îmbogăţie din generaţie în generaţie au contribuit la creşterea continuă a calităţii produselor obţinute, dând faimă locurilor respective pe care, de asemenea, numai o continuitate de locuire o putea realiza. De menţionat şi faptul că, pe lângă stabilitatea populaţiei respective, a fost necesară şi o densitate mai mare a ei, complexitatea activităţii vitivinicole având nevoie şi de multă forţă de muncă.

În concluzie, putem afirma că popoarele antice cultivatoare de viţă de vie au fost stabile, dense şi au avut un grad de civilizaţie ridicat, fiind în măsură să aplice complexele tehnologii ale activităţii vitivinicole. Din aceste considerente se desprinde clar ideea că popoarele barbare migratoare, în drumul lor, nu puteau avea ca ocupaţie de bază viticultura.

Istoria cultivării viţei de vie pe teritoriul României este într-o strânsă interdependenţă cu istoria poporului roman, care, din cele mai vechi timpuri, începând cu strămoşii săi geto-daci, s–a ocupat permanent de această cultură, viticultura constituind deci unul din argumentele continuităţii de locuire a poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Numeroasele descoperiri arheologice, între care şi cele de la Histria, Mangalia, Popeşti, Sancraieni, Teiu, Zimnicea etc. atestă cultivarea viţei de vie pe teritoriul României din vremuri străvechi, urmele activităţii viticole apărând chiar din neolitic.

În timpul stăpânirii romane asupra provinciei Dacia, cultivarea viţei de vie a continuat cu aceeaşi mare intensitate. Astfel, medalia Dacia Felix – al cărei original se păstrează la British Museum – emisă în anul 112 de împăratul Traian, poartă ca emblemă o femeie aşezată pe o stâncă, pe ai cărei genunchi doi copii prezintă un spic de grâu şi un strugure, simbolul principalelor bogăţii ale Daciei.

Arta preparării vinurilor, transmisă şi îmbunătăţită din generaţie în generaţie – pe care numai o continuitate de locuire şi de preocupări o putea realiza – a ajuns la un asemenea nivel, încât încă din primele secole ale celui de al doilea mileniu vinurile româneşti erau printre cele mai apreciate din Europa.

Vinul a făcut obiectul unui larg comerţ între principatele feudale româneşti, Moldova, Transilvania şi Muntenia, în tot cursul Evului Mediu, contribuind astfel la strângerea legăturilor dintre ele şi la întărirea unităţii de neam. Carpaţii, care nu au constituit niciodată o barieră între români, erau străbătuţi de numeroase pasuri şi trecători dintre care una, Tabla Buţii, adică locul în care se făcea socoteala – tabula buţiilor de vin, dovedeşte în chip evident acest lucru. „Românii au fost pururea, fără nici o întrerupere, o naţiune vitivinicola“ – scria istoricul român B. P. Haşdeu, cu peste un secol în urmă şi avea perfectă dreptate, considerând acest fapt ca o dovadă a continuităţii poporului român pe aceste meleaguri.

Utilizarea strugurilor

Folosirea strugurilor datează din neolitic, fapt demonstrat, de descoperirea unui depozit improvizat de vin, vechi de 7000 de ani pe teritoriul actual al Georgiei, în 1996. Alte dovezi au arătat că mesopotamienii şi vechii egipteni aveau plantaţii de vin şi deţineau măiestria necesară fabricării vinului. Filozofii greci preamăreau puterea vindecătoare a strugurilor, atât ca întreg cât şi sub formă de vin. Cultivarea Vitis viniferei, ca şi producţia vinului, au început în China în timpul dinastiei Han, în secolul 2 î.Hr., odată cu importarea speciei din Ta-Yuan. Totuşi, viţa de vie sălbatică, crescută la munte ca Vitis thunbergii, a fost folosită pentru producerea vinului înainte de secolul II.

Seva viţei de vie a fost folosită de vindecătorii tradiţionali europeni pentru tratarea bolilor de piele şi de ochi. Alte utilizări includ folosirea frunzelor pentru oprirea sângerării, dureri şi inflamaţii ale hemoroizilor. De asemenea, pentru tratarea durerilor de gât au fost folosiţi strugurii necopţi, iar stafidele au fost folosite pentru tratarea tuberculozei, constipaţiei şi setei. În tratatmentul cancerului, holerei, variolei, ameţelilor, infecţilor ale pielii şi ochilor, boli ale rinichilor şi ficatului au fost folosiţi strugurii necopţi.

Au fost dezvoltate varietăţi de struguri fără sâmburi, pentru a atrage consumatorii, însă cercetări recente au arătat că multe dintre propietăţile vindecătoare ale strugurilor provin chiar de la sâmburi.

Viticultura

Viticultura reprezintă o ştiinţă deosebit de apreciată datorită în primul rând calităţilor deosebite ale strugurilor, a mustului şi a altor produse pe bază de must şi vin.

Viţa de vie valorifică în mod economic terenurile în pantă, nisipurile, dar se pretează şi la cultura în jurul casei îndeosebi sub formă de bolte, umbrare, chioşcuri şi alte forme decorative.

Strugurii furnizeză 600 – 1200 calorii/Kg, iar zaharurile simple pe care le conţin intră rapid în circuitul sanguin, refac rezerva de glicogen a ficatului, furnizând energie, având astfel un rol reconfortant. Acizii organici, tartric în mod deosebit, taninurile, substanţele pectice şi mai ales sărurile minerale au o valoare biologică deosebită. Astfel, potasiul (K) are rol în diureză, calciul (Ca) şi magneziul (Mg) în procesele de osificare, iar fierul (Fe) şi cuprul (Cu) au rol în procesul de formare a hemoglobinei.

Mustul proaspăt are acelaşi conţinut ca şi strugurii, fiind mai bine tolerat de anumite persoane care suportă mai greu seminţele şi pieliţa.

Vinul, considerat de Pasteur „cea mai igienică băutură alcoolică”, are rol în emulsionarea grăsimilor, favorizează digestia, intensifică respiraţia, iar vinurile roşii sunt recomandate în anumite afecţiuni cardiovasculare datorită conţinutului ridicat de substanţe irocatehinice, micşorând riscul apariţiei infarctului.

Fisiere in arhiva (1):

  • Patogenii si Daunatorii Vitei de Vie.doc

Bibliografie

Cultura şi protecţia plantelor horticole, Editura de Vest, Timişoara, 2006
Grădina de lângă casă, Editura Facla, Timişoara, 1983
Bolile şi dăunătorii pomilor fructiferi şi viţei de vie, Editura Agro-silvică, Bucureşti
Protecţia plantelor, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1980
www.insektefotos.de
www.agroterra.com
www.botanical.com
www.vitisvinifera.no
www.agroinfo.ro
www.galerie-insecte.org