Plante Condimentare - Piperul

Capitolul I: Istoria si descrierea plantei

Piperul negru este nativ din Malabar, o regiune pe coasta vestica a sudului Indiei; astazi, aceasta regiune apartine provinciei Kerala. Piperul este cultivat de milenii. Forma sa salbatica nu a fost inca identificata cu certitudine, dar exista cateva specii inrudite intre ele in sudul Indiei si in Birmania.

Piperul negru si alb sunt cunoscute inca din antichitate, dar piperul verde (si, mai ales, cel rosu) sunt inventii recente. Piperul a ajuns in Asia de sud-est acum mai bine de 2000 ani; s-au gasit dovezi ca la acea epoca crestea deja in Malaezia si Indonezia. In a doua jumatate a secolului XX, productia de piper a crescut dramatic datorita noilor plantatii infiintate in Thailanda, Vietnam, China si Sri Lanka. In Lumea Noua, Brazilia este cel mai important producator de piper, plantatiile ei aparand pe la 1930. Pe plan mondial, cei mai importanti producatori sunt India, urmata de Indonezia, a caror productie cumulata depaseste 50% din productia totala anuala.

In comert, calitatile de piper se deosebesc dupa originea lor. Cele mai bune calitati sunt Malabar si Tellicherry (Thalassery). Piperul Malabar este cel obisnuit, cu boabele avand o usoara nuanta verzuie, in timp ce Tellicherry este un produs special. Amandoua aceste calitati, dar Tellicherry in special, sunt foarte aromate si au un gust foarte iute. In trecut, piperul Malabar a fost comercializat si sub numele de piper de Goa.

Boabe de piper negru au fost gasite in narile lui Ramses al II-lea, ca parte a ritualului sau de mumificare. Din Antichitate si pana la sfarsitul Evului Mediu, piperul negru era importat in Europa, Africa de Nord si Orientul Mijlociu de pe coasta Malabarului. In acea perioada, piperul negru era atat de valoros, incat era folosit adeseori ca moneda de schimb. Se spune ca regele hun Attila si comandantul vizigot Alaric au cerut Romei o rascumparare de peste o tona de piper pentru a-si retrage armatele din fata Cetatii Eterne.

Se presupune ca, in Evul Mediu, piperul era folosit pentru a masca gustul carnii stricate ce era comercializata in pietele europene. Cu toate acestea, piperul negru era considerat un produs de lux, apanajul nobilimii.

La sfarsitul Evului Mediu, comertul cu piper a fost monopolizat de statele italiene Venetia si Genova. Pretul exorbitant al piperului impus de cele doua orase-state italiene a fost motivul pentru care portughezii au inceput sa caute pe cont propriu o ruta comerciala spre India. In consecinta, Vasco Da Gama a intreprins in 1498 faimoasa sa calatorie ce ocolea Africa pentru a ajunge in Indii.

Este posibil ca piperul negru sa fi fost cunoscut in China inca din sec. 2 i.Hr. Exploratorul Tang Meng vorbeste despre jujiang ("graunta iute"). Marco Polo este martorul popularitatii piperului in China secolului 13.

Pentru unele popoare, cultura piperului a insemnat o sursa consistenta de venit de-a lungul istoriei. Crescand mai ales pe campiile de la marginea padurilor tropicale, in afara de orez, a fost deseori chiar singura planta aducatoare de castiguri pentru zonele sarace din sudul Asiei. In stiinta moderna insa, familia piperului reprezinta, in primul rand, un gen model, un martor al evolutiei si transformarilor biologice din diversele ecosisteme, dar si un ingredient important pentru industria medicamentelor.

Prin diversitatea speciilor care compun familia piperului si prin raspandirea tot mai mare pe planeta, piperul a ajutat de-a lungul timpului in zeci de studii medicale si ecologice, devenind, alaturi de orez, porumb, tutun si urechea soarecelui (Arabidopsis thaliana), una dintre plantele care indeplinesc cel mai des rolul de cobai in experimentele care incearca sa determine cum s-ar comporta oamenii in diverse conditii de clima, gravitatie sau campuri magnetice.