Politica Agricolă Comună

1. Scurta retrospective a politicii agrare commune(PAC)

Statele membre prin formarea Comunităţii Economice Europene şi-au propus coordonarea eforturilor pentru promovarea dezvoltării economice, ridicarea accelerată a nivelului de trai, stabilirea unei pieţe comune. Includerea agriculturii în procesul construcţiei europene era obligatoriu, inclusiv necesitatea formulării unei politici economice în domeniul agricol, care să conducă la relansarea producţiei şi satisfacerea consumului. În consecinţă, în 1962 se instituie Politica Agricolă Comună (PAC) şi Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) care este instrumentul financiar al P.A.C

În condiţiile de început ale Comunităţii Economice Europene aproape 20% din populaţia ocupată se afla în sectorul agricol, cu deosebire în exploataţiile agricole de dimensiuni foarte mici, care contribuiau la formarea P.I.B. cu numai 10%, ceea ce demonstrează eficienţa foarte scăzută a acestui ramuri. Venitul mediu pe agricultor era sub 40% din venitul mediu pe economie, iar la nivelul fiecărei ţări, nu se putea vorbi de o politică agricolă clară, coerentă şi nici de un aparat administrativ adecvat pentru a controla procesele de producţie, precum şi de

legăturile cu ramurile din amonte sau aval de agricultură.

Debutul unor politici agricole în Europa se datorează crizei agricole din secolul trecut. Reacţia ţărilor europene a fost diferită; unele au preferat liberulschimb (Marea Britanie, Danemarca, Olanda, Belgia ), în timp ce altele au optat pentru protecţionism (Franţa, Germania). Marea Britanie a preferat să promoveze un model de dezvoltare orientat spre industrializare, cu o puternică dependenţă alimentară. Avansul industrial şi o pondere relativ scăzută a populaţiei active agricole în total (doar 28%, faţă de Franţa, spre exemplu, cu 70%) i-au permis Marii Britanii o politică de liber schimb şi a rămas fidelă opiniei că agricultura trebuie să răspundă principiilor economiei de piaţă, iar în cadrul dezbaterilor U.E., a rămas în opoziţie permanentă faţă de intervenţia excesivă prin intermediul P.A.C. asupra funcţionării pieţei agricole. Tocmai de aceea, ca alternativă, se impunea o politică agricolă comună de sprijinire a fermierilor prin preţuri înalte, bazate pe cele mai ridicate costuri pe unitatea de suprafaţă, înregistrate pe terenurile cele mai puţin fertile, dar necesar a fi cultivate.

În ansamblul politicilor economice comunitare, politica agricolă a fost prioritară, dar şi cea mai importantă. Un singur exemplu este edificator: în bugetul Comunităţii, în toată perioada scursă de la lansarea P.A.C. pentru finanţarea cheltuielilor agricole au fost alocate aproximativ jumătate din fondurile totale.

În interiorul Comunităţii existau două concepţii despre rolul autorităţii publice în viaţa economică, în general, şi în sectorul agricol, în special. Pe de o parte, concepţia neoliberală anglo-saxonă fondată pe neintervenţia puterii publice pentru a nu perturba mecanismul de piaţă în eliminarea excedentelor agricole. În consecinţă, atitudinea faţă de agricultură trebuia să fie neutră. Pe de altă parte, concepţia colbertistă a Franţei care pleacă de la principiul că o politică sectorială nu poate şi nu trebuie să fie neutră. Ea trebuie să întărească sectorul productiv, conferindu-i dinamism şi eficacitate. În acest sens, subvenţiile reprezintă un instrument în serviciul acestei politici. Pentru coexistenţa celor două concepţii, Comunitatea a trebuit să dea dovadă de toleranţă admiţând faptul că ţările member pot să ducă politici diferite, fără a se pune în discuţie piaţa unică.

Teoriile economice de piaţă liberă susţin că măsurile protecţioniste sunt dăunătoare oricărei economi. Când un guvern protejează un anumit sector, o face pe seama întregii economii. Venitul este redistribuit prin creşterea preţului la consumator al produselor sectorului protejat, iar productivitatea economiei redusă per ansamblu. Situaţia se agravează când şi alte ţări vor lua măsuri similare, lovind în exporturi. Din această cauză se consideră a fi logică reducerea şi chiar eliminarea măsurilor protecţioniste, pe cât este posibil. Adepţii liberalismului insistă asupra ameliorării bunăstării pe plan mondial care ar rezulta din liberalizarea pieţelor agricole. În tările dezvoltate, renunţarea la politicile de susţinere a preţurilor ar determina reducerea preţurilor agricole şi a preţurilor produselor alimentare. Analizând în termeni neoclasici de surplus al producătorului şi al consumatorului, rezultatul ar consta într-o pierdere pentru producător şi un câştig direct pentru consumator, la care s-ar adăuga efectele benefice ale reducerii sarcinii fiscale pentru contribuabili.

2. Conţinutul Politicii Agricole Comune

Politica agricolă este prevăzută în Tratatul de la Roma, dar nu şi definită.

Principiile sale directoare vor fi enunţate ceva mai târziu, la Conferinţa Agricolă de la Stressa (iulie 1958) şi aplicarea efectivă a politicii agricole se va face începând din anul 1962, în urma Acordului de la Bruxelles, în cadrul căruia s-au stabilit elementele cadru ale politicii, referitoare la principii, obiective, mecanisme de funcţionare, produsele supuse intervenţiei, precum şi reglementările unice, comunitare, privind producţia, preţurile, importurile şi exporturile agricole.

Principalii factori care au determinat includerea agriculturii în procesul de integrare prin aplicarea unei politici comune au fost: diversitatea politicilor agricole naţionale, disparităţile structurale şi randamentele scăzute în agriculturile europene, importanţa politică a agricultorilor şi contextul internaţional. Politica Agricolă Comună este considerată o continuare la nivel

comunitar a politicilor existente în ţările europene în anii ’50, un fel de “cel mai mic multiplu comun al politicilor naţionale”.

2.1. Semnificaţii economice ale Politicii Agricole Comune

După formarea Comunităţii Economice Europene, discuţiile iniţiale au fost asupra includerii sau nu a agriculturii în procesul de integrare a pieţelor naţionale. Un proces de integrare nu poate fi net avantajos, decât dacă economiile au structuri concurenţiale şi niveluri comparabile de dezvoltare. Agriculturile ţărilor europene erau însă caracterizate de o puternică eterogenitate şi plasarea lor într-un regim de liber schimb specific pieţelor comune ar fi accentuat disparităţile existente, care au ca repercursiuni un ansamblu de efecte economico-sociale şi politice negative şi dezintegratoare.

Dar se punea şi întrebarea: se putea forma o piaţă comună fără o agricultură comună? Europenii au decis atunci că nu.

Principalii factori care au determinat includerea agriculturii şi formarea unei politici comune au fost: diversitate politicilor agricole naţionale, disparităţile structurale şi randamentele scăzute în agricultură, importanţă politică a agricultorilor şi binenţeles contextul internaţional.

Contextul internaţional postbelic, care plasa ţările vest-europene într-o nouă ordine gravitând în jurul Statelor Unite ale Americii şi în competiţie cu ţările socialiste care îşi propuneau devansarea economică a sistemelor capitaliste occidentale, accentuează protecţionismul agricol. Astfel, intervenţia statului în susţinerea agricultorilor şi reglarea mecanismelor de funcţionare a pieţei agricole era clar afirmată în toate ţările ce vor participa la formarea C.E.E, deoarece menţinerea politicilor naţionale agricole ar fi generat distorsiuni ale concurenţei într-o piaţă liberă şi ar fi antrenat ample dezechilibre structurale şi regionale.