Politici agricole comune. Axa 1 - creșterea competitivității sectorului agricol și silvic

Procesul tranziţiei de la economia supercentralizată la economia de piaţă a generat, în agricultura şi dezvoltarea rurală a României, multiple probleme de ordin economic şi social. De aceea, este normal ca preocupările privind identificarea unor soluţii şi metode de rezolvare a acestora să mobilizeze din ce în ce mai mulţi specialişti în domeniu. În acest context, nu se putea să nu se facă apel şi la experienţa altor ţări, printre care un loc aparte îl ocupă ţările membre ale Uniunii Europene.

În prezent, agricultura şi dezvoltarea rurală din România continuă să fie într-o situaţie de criză, iar economia este departe de a fi stabilă pentru a putea să o susţină. Dimpotrivă, scăderea raportului dintre indicii de creştere a preţurilor produselor agricole şi cei ai produselor industriale cumpărate de agricultori, adânceşte foarfecele preţurilor, lucru care ne conduce la concluzia că agricultura înregistrează o productivitate scăzută, faţă de alte ţări, mai ales faţă de cele din U.E., care reprezintă modelul şi ţinta spre care se tinde.

Lipsa unei viziuni realiste asupra viitorului satului românesc, asupra noilor ocupaţii şi calificări necesare în procesul de diversificare a activităţilor – care să pună bazele unei dezvoltări rurale multifuncţionale, precum şi asupra celor mai eficiente căi de integrare în Uniunea Europeană, devine tot mai acută. În acest sector s-a aplicat cea mai complexă „terapie de şoc”, începând cu anul 1993, iar din 1997 agricultura este lăsată în seama mecanismului pieţei. Aproape toate măsurile de politică agricolă au conturat actuala stare de criză: liberalizarea preţurilor produselor agricole, condiţionată de limitarea acestora la produsele de bază în consumul populaţiei; liberalizarea preţurilor input-urilor agricole care, în condiţiile monopolului statului în amontele agriculturii a condus la creşterea diferenţelor de preţ şi la reducerea şi instabilitatea veniturilor agricultorilor; eliminarea subvenţiilor la producătorii agricoli înainte de crearea instituţiilor şi a legislaţiei de organizare şi funcţionare a pieţei agricole, ceea ce a determinat reducerea consumului de îngrăşăminte chimice, a seminţelor de calitate şi restrângerea cererii de credite pentru investiţii din cauza ratei înalte a dobânzilor; trecerea la sistemul de subvenţionare directă a tuturor producătorilor agricoli, mai corect spus a proprietarilor de terenuri, sistem care pulverizează resursele bugetare la milioane de posesori ai titlurilor de proprietate, cu efecte populiste de protecţie socială şi nu cu scop economic etc.

Obiectiv al Strategiei României de Dezvoltare Durabilă pentru 2007-20131, extinderea agriculturii durabile la nivelul fermelor agricole răspunde priorităţilor formulate de ţara noastră în actuala orientare a politicii de dezvoltare rurală în conformitate cu Liniile Directoare Strategice Comunitare.

În condiţiile în care spaţiul rural românesc reprezintă 89 % din teritoriu şi există un număr mare de sate (peste 12000) iar populaţia este într-o proporţie covârşitoare de tip rural (46,6 %), s-a dovedit necesară o nouă politică de dezvoltare rurală care să reflecte orientarea formulată la nivel european de restructurare a agriculturii, dezvoltare teritorială/locală şi integrarea mediului.

Stabilizarea schimburilor mondiale, exigenţele calitative ale consumatorilor, lărgirea Uniunii Europene spre centrul şi estul Europei, iată problemele cu care se confruntă acum agricultura europeană, cu realităţi şi sfidări noi. Schimbările ating nu numai pieţele agricole dar şi economiile locale ale zonelor rurale în mod egal. Viitorul sectorului agricol este legat în mod strict de dezvoltarea echilibrată a teritoriului rural, care acoperă 80% din teritoriul european. Dimensiunea comunitară a acestui joc este evidentă, politica agricolă şi rurală are un rol important de jucat în coeziunea teritorială, economică şi socială a Uniunii.

Iată pentru ce reforma angajată (anunţată) prin Agenda 2000, continuă evoluţiile din aceşti ultimi ani: alături de măsurile de piaţă şi de exigenţele unei agriculturi europene competitive, trebuie în mod egal să ţină cont de necesităţile variate ale lumii rurale, de aşteptările societăţii de astăzi şi de imperativele protecţiei mediului înconjurător. Noua politică de dezvoltare rurală devenită “al doilea pilon” al PAC, răspunde acestor preocupări. Element esenţial al modelului agricol european, ea vizează să pună în operă un cadru coerent şi solvabil care să garanteze viitorul zonelor rurale, favorizând menţinerea şi crearea de locuri de muncă.

Principiile de bază ale politicii de dezvoltare rurală sunt următoarele:

• Multifuncţionalitatea agriculturii. Rolul agriculturii variază funcţie de produsele obţinute. Aceasta implică recunoaşterea şi încurajarea unui evantai de servicii furnizate pentru agricultură.

• Multisectorialitatea şi integrarea. Economia rurală permite datorită diversificării activităţilor, crearea de noi surse de venituri şi noi locuri de muncă şi protecţia moştenirii rurale.

• Flexibilitatea. Acordarea ajutoarelor pentru dezvoltare rurală, bazate pe subsidiaritate, favorizând descentralizarea şi consultarea la nivel regional, local şi parteneriatul.

• Transparenţa. Elaborarea şi gestionarea se face în mod transparent, plecând de la o legislaţie simplificată şi mai accesibilă.

Noua politică a dezvoltării rurale stabilită la nivelul Uniunii Europene ce vizează toate cele 27 de state membre ca şi statele în curs de aderare, este clădită pe câteva direcţii strategice:

• îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol şi silvic