Porumbul

PARTEA I – a

CAPITOLUL I

PORUMBUL: IMPORTANŢĂ. COMPOZIŢIA CHIMICĂ. RĂSPÂNDIRE. SISTEMATICĂ. PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE. TEHNOLOGIA DE CULTIVARE

1.1. IMPORTANŢĂ

Porumbul este una dintre cele mai importante plante de cultură de pe planeta noastră.

Extinderea pe care o are se datoreşte atât valorii sale alimentare, cât şi unor particularităţi agrofitotehnice ale culturii, dintre care amintesc:

• Potenţialul ridicat de producţie;

• Posibilitatea mecanizării integrale a culturii;

• Valorificarea bună a îngrăşămintelor şi a apei de irigaţie;

• Nu este pretenţios faţă de planta premergătoare;

• Este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor.

Boabele acestei plante se utilizează în alimentaţia oamenilor, în industrie şi furajarea animalelor. După date F.A.O., din producţia mondială de porumb circa 21% se foloseşte în alimentaţia oamenilor, 72% în hrana animalelor şi 7% în industrie.

Din endospermul boabelor, prin măcinare, se obţine făina (mălaiul), care poate fi utilizată în hrana oamenilor ca atare sau este folosită pentru obţinerea fulgilor de porumb, biscuiţilor, alimentelor pentru copii, produselor de cofetărie, etc.

Din embrionii de porumb se extrage un ulei de foarte bună calitate, mult întrebuinţat în alimentaţia dietetică.

Turtele de embrioni au o valoare nutritivă ridicată fiind bogate în proteine, vitamine, enzime.

Boabele de porumb au o largă întrebuinţare în industria spirtului, amidonului, dextrinei, glucozei şi pentru obţinerea de sirop, acid lactic, acid acetic, etc.

Din 100 kg boabe de porumb se poate obţine unul din următoarele produse: 77 kg făină de porumb, 63 kg amidon, 71 kg glucoză, 50-60 kg de izomeroză (zahăr invertit) sau 44 l alcool. Din embrioni rezultă 1,8–2,7 l ulei şi 3,6 kg turte (V. Velican, citat de L. S. Muntean, 1995).

Din amidonul de porumb s-au realizat numeroase produse noi: un material superabsorbant (înmagazinează 1300 părţi apă la o parte amidon) care se poate utiliza în combaterea eroziunii solului şi fixarea nisipurilor; materiale biodegradabile; dialdehida de amidon (foarte rezistentă la umezeală) folosită în industria hârtiei (L. S. Muntean, 1995).

Principala utilizare a porumbului este în hrana animalelor. Un kg de porumb asigură 1,2 – 1,3 unităţi nutritive şi 70 – 80 g proteină digestibilă.

Planta întreagă este folosită sub formă de siloz sau masă verde în hrana bovinelor. Tulpinile (cocenii, tuleii) sunt utilizate ca nutreţ fibros în hrana rumegătoarelor.

Pănuşile sunt folosite pentru împletituri.

Tulpinile şi ciocălăii se folosesc în industria celulozei şi hârtiei.

1.2. COMPOZIŢIA CHIMICĂ

Compoziţia chimică a boabelor de porumb este redată în tabelul 1.1, iar repartiţia componentelor chimice în bob în tabelul 1.2.

Se constată că endospermul este foarte bogat în extractive neazotate, sărac în grăsimi şi foarte sărac în substanţe minerale. Embrionul este foarte bogat în proteine, grăsimi şi substanţe minerale, iar tegumentul este bogat în celuloză şi extractive neazotate.

Substanţele proteice sunt formate din prolamină (zeină) 45%, gluteline 35% şi globuline 20%.

Tabelul 1.1

Compoziţia chimică a boabelor de porumb (după F. Ciobanu, 1974)

Componentele %

Apă 13,32

Proteine brute (N x 6,25) 10,05

Grăsimi brute 4,76

Extractive neazotate 68,17

din care: zaharuri 2,23

dextrine 2,47

amidon 59,09

pentozani 4,38

Celuloză brută 2,25

Cenuşă 1,45

Tabelul 1.2

Compoziţia chimică a principalelor părţi ale bobului de porumb

(% din s. u.) (după F. Ciobanu, 1974)

Principalele părţi ale bobului Proporţia din bob Proteine Grăsimi Extractive neazotate Celuloză Cenuşă

Bob întreg 100 12,6 4,3 79,4 2,0 1,7

Endosperm 84 12,2 1,5 85,0 0,6 0,7

Embrion 10 21,7 29,6 34,7 2,9 11,1

Tegument 6 6,6 1,6 74,1 16,4 1,3

Zeina din bobul de porumb, are un conţinut ridicat în acid glutamic, leucină, alanină, prolină şi un conţinut redus în: triptofan, lizină, glicocol, cistină, izoleucină, fapt ce diminuează mult valoarea nutritivă a proteinelor din boabele de porumb.

Prin introducerea în genomul unor hibrizi de porumb a genei „Opaque 2”, conţinutul boabelor în lizină şi tiptofan creşte, iar gena „Fluory 2” determină sporirea conţinutului de metionină.

Hibrizii din convarietatea indurata au un conţinut mai mare de proteine decât cei din convarietatea dentiformis.