Proiecția unei linii de purificare și centrifugare a zahărului cu funcționare continuă pentru o capacitate de 5600 tone pe zi

INTRODUCERE

Zahărul a fost produs pe subcontinentul indian încă din cele mai vechi timpuri. Denumirea acestui aliment, „zahăr”, provine din limba arabă, de la cuvântul ”sukkar”. Acesta a rămas relativ neimportat până când indienii au descoperit metodele de a transforma sucul trestiei de zahăr în cristale granulate, acestea fiind mult mai ușor de stocat și de transportat.

La începutul secolului al XII-lea, Veneția și-a dobândit câteva sate din apropiere de Tyre, unde și-au înființat moșii pentru a produce zahăr și a-l exporta în Europa, astfel că în secolul al XV-lea, Veneția era distribuitorul central al Europei. În continuare, termenul de zahăr a ajuns în Anglia de la comercianți italieni. În italiană, cuvântul zahăr este tradus Zucchero, în timp ce cuvintele spaniolă și portugheză, Azucar și respectiv Açúcar, au păstrat o urmă din forma arabă (Mucci K., 2017).

Grupa produselor zaharoase include un sortiment larg de alimente caracterizate printr-un conținut mare de zahăr solubil (glucoză, zaharoză), aspect atrăgător, gust dulce, arome plăcute și valoare energetică ridicată (circa 400 kcal/100 g) (Pop C., Pop I.M., 2006).

Asupra acestei grupe de produse se răsfrânge din plin nivelul ridicat atins de tehnologia din industria alimentară, care dispune în zilele noastre de posibilități largi de purificare și rafinare. Se pot obține produse bine individualizate, cu proprietați psiho-senzoriale bine definite, prin aplicarea unor procedee de prelucrare diferite, asupra unui grup restrâns de materii prime de bază (zahăr și glucoză) cu compoziție apropiată (Hoha G.V., 2021).

Cele mai importante caracteristici fizico-chimice care servesc la aprecierea calității zahărului sunt:

- Conținutul în zaharoză, 99,7-99,9%;

- Conținutul în substanțe reducătoare, max. 0,25%;

- Conținutul în apă, 0,05-0,10%;

- Conținutul în cenușă, max. 0,1%;

- Culoarea, exprimată în grade Stammer, 0,7-1,2% (Pop C., Pop I.M., 2006).

Din punct de vedere alimentar, unele produse zaharoase au o compoziție unilaterală, fiind alcătuite numai din glucide (produse de caramleaj, fondanterie), iar altele sunt mai complexe (ciocolată, halva, etc.), conținând și lipide, proteine, substanțe minerale, vitamine; acestea din urmă sunt mai echilibrate din punct de vedere nutritiv. Toate aceste produse sunt ușor prelucrate și asimilate de către organism, reprezentând pentru acesta o sursă facilă de energie, motiv pentru acre consumul lor în cantități moderate este recomandat în cazul unor activități fizice de mare intensitate (ex. activități sportive) (Pop C., Pop I.M., 2006).

Consumul lor in cantități mari poate determina dezechilibrarea dietei, facilitarea supraalimentației și instalarea obezității, apariția primelor semne ale diabetului, măreste incidența cariilor dentare și modifică echilibrul glucido-tiaminic.

Proporția produselor zaharoase în cadrul dietei trebuie sa se afle în corelație cu natura și cantitățile celorlalte alimente din hrana omului și cu aportul de tiamină al acestora (tiamina participă la metabolismul glucidelor) (Dima F., 2008).

Producția mondială de zahăr depaseste 115 milioane de tone și e localizată în zonele de cultură ale materilor prime: sfecla și trestia de zahăr.

- Trestia de zahăr este o cultura tropicală. Se cultivă pe o suprafață mai mare decât sfecla, suprafața cuprinsă între 35 grade latitudine nordică și 30 grade latitudine sudică. Comunitatea Economică Europeană, Brazilia, Cuba, India, SUA, China și țările desprinse din fosta Uniune Sovietică asigură peste 50% din producția din lume (Dima F., 2008).

Figura 1.1. Trestia de zahăr

Trestia dă un randament superior de zahăr la hectar față de sfeclă, iar mâna de lucru costă mai puțin în țările producătoare de trestie, pentru că:

- aceeași butași dau mai multe recolte;

- munca locuitorilor din colonii este prost plătită de către proprietarii de culturi de trestie (Racolță E., 2007).

- Sfecla de zahăr - Aria producției de sfecla, cultura specifică zonei temperate, este localizată în cea mai mare parte în emisfera nordică, între 30 și 60 grade, în Europa și America de Nord, dar și în țări din emisfera australă, cum ar fi Chile și Uruguay. Producția cea mai mare o deține Europa, randamentele la hectar fiind de circa 3 ori mai mari în zona Vestică față de cea răsăriteană (Dima F., 2008).