Resursele Naturale și Antropice ale Județului Suceava

Introducere

Aşezarea geografică:

Sprijinit în partea de vest pe o coroană de munţi falnici, uneori cu creştet pleşuv, iar în partea de est pe lunca largă şi joasă a Siretului, teritoriul judeţului Suceava are o deschidere de amfiteatru uriaş, cu faţada lungă de peste 100 km expusă spre soare-răsare.

Având în vedere această dispunere cât şi limitele pe longitudine – 24 grade 57’ în extremitatea vestică şi 26 grade 40’ în extremiatea estică şi mai ales cele latitudinale – 47 grade 59’31’’ în extremitatea nordică şi 47 grade 4’37’’ în extremitatea sudică – putem înţelege trăsăturile de bază ale naturii acestor locuri. Aici îşi dau întâlnire elementele bioclimatice din centrul, estul şi nordul continentului european, creând o armonie peisajistică rar întâlnită altundeva. Dar minunata ambianţă a condiţiilor naturale, în intimitatea ei, rezultă dintr-o anume orânduire a formelor de relief brăzdate de ape, din modul de alcătuire a stratelor de roci, din felul de asociere a plantelor pe etaje distincte sau de tranziţie şi mai ales dintr-o anume înlănţuire activă a omului cu natura, lăsând urme la tot pasul încă din zorii istoriei până astăzi.

Parte componentă a “Ţării de Sus”, judeţul Suceava ocupă aproape 4% din teritoriul ţării. “Ţara de Sus”, ţară a codrilor de fagi, ţară de munţi, dealuri, şi şesuri, ţară a inestimabilelor ctitorii muşatine, minunat conturate de edificiile prezentului, a fost, este şi va rămâne o ţară a vredniciei oamenilor, purtători de veacuri a unei dragoste neţărmurite faţă de patrie.

La nord, judeţul atinge frontiera de stat cu Ucraina pe o linie uşor sinuasă, care începe de lângă oraşul Siret şi se continuă peste dealuri, urmărind apoi partea stângă a văii montane a râului Suceava, după care, traversând Obcina Mestecăniş, atinge extremitatea sudică a munţilor Maramureş.

La vest, spre judeţele Maramureş şi Bistriţa-Năsăud, limita urmăreşte culmi muntoase, coborând o singură dată la firul Bistriţei Aurii, încât cu foarte mici abateri, această limită se suprapune cumpenei apelor dintre bazinele hidrografice ale Bistriţei şi Someşului Mare. Din pasul Prislop (1416 metri – cel mai mare pas din ţară) în valea Bistriţei Aurii, apoi peste vârful Omu şi peste munţii Bârgăului până pe cupola uriaşă a Călimanilor, limita vestică cunoaşte denivelări de peste 1000 metri. Peste culmi, vârfuri, creste şi văi montane trece şi limita sudică, către judeţele Mureş, Harghita şi Neamţ. Astfel, din vârful Pietrosul Călimanilor, care domină altitudinal refieful celor 4 judeţe vecine – Suceava, Mureş, Harghita şi Neamţ – limita sudică trece pe la obârşia Negrii Broştenilor, traversează masivul Budacu şi valea Bistriţei pe la Cotârgaşi, după care, trecând Culmea Stânişoarei, coboară domol spre dealurile subcarpatice şi valea Moldovei. Peste dealurile care separă valea Moldovei de cea a Siretului, între Drăguşeni şi Probota, judeţul Suceava se învecinează la sud-est cu judeţul Iaşi.

Către est, spre judeţul Botoşani, limita urmăreşte albia Siretului, veritabilă coloană vertebrală hidrografică a Moldovei. Între aceste limite natura a plămădit atăta contrast şi armonie, măiestrit desăvârşite de mintea şi mâna omului, încât frumuseţea meleagurilor sucevene este demnă de faima celor mai alese locuri din ţara nostră.

Suprafaţa judeţului este de 8553 kmp (respectiv 3,6 % din teritoriul ţării), iar populaţia atinge 710.000 locuitori. Reşedinţa de judeţ o reprezintă municipiul Suceava. Pe cuprinsul judeţului se mai află alte 4 municipii: Câmpulung Moldovenesc, Fălticeni, Rădăuţi, Vatra Dornei si 3 oraşe: Siret, Gura-Humorului şi Solca. De asemenea judeţul mai deţine 90 de comune cu 396 de sate şi cătune.

Istoricul judeţului

Pământ străbun, vatră de istorie românescă, meleagurile sucevene poartă mărturiile veacurilor ce amintesc de talentul şi hărnicia poporului nostru, de lupta dusă împotriva cotropitorilor, pentru apărarea ţării şi a fiinţei noastre naţionale. Minunatele monumente de artă din Bucivina reprezină valori ale statorniciei şi continuităţii noastre pe pământul strămoşesc, comori nepreţuite de frumuseţe în faţa cărora ne înclinăm cu adâncă cinste şi preţuire pentru poporul român pe care le-a creat.

Acest colţ de ţară românescă a fost martorul numeroaselor bătălii în care lacomul cotropitor, ce a muşcat din pământul râvnit pe nedrept, a căzut zdrobit de braţul aprig al românilor care îşi apărau glia moşilor şi strămoşilor.

Rădăuţi – loc de odihnă al viteazului voievod Bogdan, “întemeietor de ţară şi dătător de datini”, al lui Roman I Muşat, primul care se intitula “mare domn, singur stăpînitor al ţării Moldovei, de la munte pînă la mare”, Putna – loc de odihnă al lui Ştefan cel Mare...Locuri unde istoria vorbeşte la tot pasul.

Meleagurile sucevene poartă urme ale prezenţei omului din cele mai vechi timpuri, dovada stând descoperirile arheologice din paleolitic (Zvorâştea, Pojorâta, Udeşti, Ipoteşti, Suceava, Fălticeni, Dolhasca, Boureni-Baia, Ilişeşti). Urmele de cultură materialăale epocii neolitice sunt bine reprezentatepe teritoriul judeţului, printre cele 20 de localităţi remarcându-se Suceva, Probota, Ipoteşti, Solca, Ruşii-Mănăstioara, Bosanci şi Mihoveni. Descoperirile arheologice de la Dolheştii Mari, Suceva şi Basarabi atestă activitatea omului epocii bronzului în toate fazele sale. Epoca fierului, corespunzând perioadei traco-getice, este cunoscută pe teritoriul judeţului prin descoperirile de la Zvorâştea, unde arheologii au scos la iveală o necropolă dacică cu 96 de m orminte de incineraţie, cu un bogat inventar constândîn ceramică, podoabe etc; de asemenea descoperirile de la Siliştea Scheii şi Ruşii-Mănăstioara (aşezări dacice), Suceava, Bosanci, Dolheştii Mari (morminte dacice) atestă atât prezenţa masivă a populaţiei dacice, cât şi puternica influenţă pe care cultura materială şi spirituală romană a avut-o asupra civilizaţiei autohtone.

În pas cu evoluţia generală a societăţii româneşti, în mileniul I şi primele secole ale celui următor, acest teritoriu românesc a cunoscut o accentuată dezvoltare economică, socială şi culturală, mărturie stând descoperirile de la Udeşti, Botoşana, Suceva-Şipot şi în locul denumit “Drumul Naţional”, unde au fost dezvăluiteaşezări ale populaţiei autohtone. Concentrarea de aşezări în această zonă a dus pe plan politic la constituirea unor formaţiuni statale de tip feudal (cu centre la Rădăuţi, Baia) şi mai apoi la formarea statului feudal Moldova.

Existenţa unor formaţiuni statale anterioare formării statului feudal independent Moldova este dovedită atât prin argumente arheologice, toponimice, numismatice, ştiri din diferite izvoare scrise, cât şi prin persistenţa unor forme de organizare teritorială care atestă prezenţa în vechime a acestora. În Descriptio Moldaviae, Dimitrie Cantemir pomeneşte de trei “republici”, trei formaţiuni teritoriale străvechi pe teritoriul Moldovei, între care şi Câmpulungul. Izvoarele istorice ale secolelor al XII-lea şi al XIII-lea pomenesc despre “Ţara bolohovenilor”, situată în nord-estul Carpaţilor, ai căror cnezi au participat în ami multe rânduri la luptă împotriva Volhiniei. Stăpânirea tătară de după marea invazie din 1241 a frânat, dar nu a oprit dezvoltarea formaţiunilor politice de aici. În 1277 sunt pomeniţi români (Blahi) din nordul Moldovei, în luptă cu cnezatelerutene, ceea ce este un indiciu clar despre exsistenţa unei formaţiuni statale, iar cronica rimată a lui Ottocar de Stiria menţionează pentru anii 1307 – 1308 prezenţa unui “voievod român”, care era domn peste alţi feudali şi care stăpânea “ţara românilor” de apeste munţi.

Numeroasele incursiuni tătăreşti prin trecătorile Carpaţilor Moldovei, spre Transilvania şi Ungaria, l-au determinat pe regele Ludovic al Ungariei să ia măsuri de apărare, înfiinţând, în 1342, o marcă, în fruntea căreia

l-a pus pe Dragoş, voievod român din Maramureş, care şi-a stabilit reşedinţa la Baia. Moldova era întemeiată, dar nu ca stat independent, ci supus statului feudal maghiar. În 1359, Bogdan, alt voievod român maramureşean, cunoscut ca “nesupus” faţă de regele Ungariei, trece în Moldova şi, cu sprijinul populaţiei de aici, nemulţumită de dominaţia maghiară, îl alungă pe Balc, unul din urmaşii lui Dragoş. În felul acesta Moldova şi-a cucerit independenţa prin luptă. “Actul de naştere” al ststului feudal independent Moldova este recunoscut de chiar canceleria regală, care, la 2 februarie 1365, arată că: “...Bogdan şi fiii lui...depărtundu-se de la credinţa ce ne datorau au trecut pe ascuns din regatul nostru ungar îm ţara noastră a Moldovei şi s-au silit s-o păstreze spre ofensa Majestăţii Noastre”.