Sectoarele Fermei Ecologice

Ferma este locul in care procesul ecologic incepe si unde iau nastere produsele ecologice proaspete, de inalta calitate pe care le cumparati de la supermarketul local, restaurant sau pietele fermierilor.

Fermele inscrise in sistemul de agricultura ecologica nu numai ca se bazeaza pe natura pentru productia vegetala si animaliera - ele chiar fac parte din natura. Fermierii care practica agricultura ecologica fac tot posibilul pentru a obtine alimente din mediul inconjurator folosind sisteme cat mai apropiat posibile de cele existente in mod natural.

Ei lucreaza pe baza conceptului circuitului inchis al agriculturii. De exemplu, solul fertil care rezulta din folosirea gunoiului de grajd si din formarea unui sol in care materia organica actioneaza ca agent de fertilizare, micsoreaza eroziunea solului si pierderea de apa si nutrienti. Mai mult, inputuri cum sunt gunoiul de grajd si nutreturile ar trebui produse, in principiu, in aceeasi ferma in care sunt folosite, sau in fermele vecine, pentru a reduce nevoia de inputuri externe.

Fermierii care practica agricultura ecologica incearca sa creeze armonie intre natura si oameni prin practici care necesita lucrari manuale si care au in acelasi timp un impact scazut asupra mediului. Acestea includ combaterea mecanica a buruienilor in locul folosirii erbicidelor.

Ferma ecologică nu este doar o amenajare complexă hidroameliorativă şi agroforestieră ci şi un sistem economico-ecologico-social în care se organizează un flux al materialelor, al forţei de muncă şi al banilor, precum şi un mediu unitar care-i permite să funcţioneze cu o autonomie înaltă, dar limitată de caracterul său de sistem deschis.

O asemenea fermă produce pentru nevoile sale şi pentru vânzări atât produse agricole cât şi silvice. Sectorul forestier optimizează mediul celui agricol, social, oferă protecţie solurilor, biodiversitate reglatoare a câmpurilor agricole, materie primă pentru composturi şi preparate biodinamice, hrană pentru animale şi om, loc de muncă pentru angajaţii permanenţi şi sezonieri, habitate pentru viaţa sălbatică. El nu are numai funcţii economice ci şi ecologice, sociale, financiare, reducând dependenţa fermei de exterior sub toate aspectele, atunci când este amplasat, dimensionat, structurat, funcţie de nevoile generale.

Poziţia centrală în acest angrenaj o are sectorul agricol, cu producţie vegetală şi crescătorii de animale, aflate în echilibru dimensional cu producţia de furaje. Sectorul agricol cuprinde o întreprindere de producere a îngrăşămintelor, staţia de compostare şi în ferma biodinamică doar, o întreprindere producătoare de produse fito şi zoofarmaceutice şi dinamizatoare, sectorul biodinamic.

Fermele ecologice pot funcţiona, mai ales în zonele cu păduri (dealuri înalte, munţi) şi cu o bună dispoziţie a acestora în raport cu teritoriul fermei şi fără un sector forestier propriu, mai ales dacă beneficiază de o structură complexă, cu un grad ridicat de integrare a producţiei agricole şi de valorificare integrală a tuturor reziduurilor agricole de la toate sectoarele. Poate lipsi aici şi sectorul biodinamic. Oricum, se organizează circuite locale ale substanţelor în interiorul fermei, un volum enorm al schimburilor de substanţe şi energii între sectoarele acesteia, mult mai mare decât acela al schimburilor cu exteriorul.

Chiar şi în acest caz, dacă se respectă regulile de menţinere a vegetaţiei silvice existente pe teritoriul fermei (păduri mici, pâlcuri de arbori şi arbuşti, tufărişuri, arbori izolaţi, indiferent de poziţia lor), de protecţie şi îngrijire corespunzătoare a acesteia, de exploatare a ei în folosul sectorului agricol, tot apare în structura fermei un domeniu, un sector silvic, desigur mai slab reprezentat.

Prin urmare orice fermă ecologică are în structura sa următoarele sectoare de activitate:

• sectorul forestier;

• sectorul agricol pentru producţia vegetală şi animală;

• întreprinderea de producere a îngrăşămintelor;

• staţia de compostare;

• sectorul biodinamic (acesta poate lipsi);

• sectorul de preparare a nutreţurilor;

• sectorul de prelucrare şi industrializare a produselor animale;

• sectorul de prelucrare, ambalare şi depozitare a produselor vegetale;

• sectorul administrativ-gospodăresc-social.

Sectoarele agricole obligatorii sunt:

• sectorul vegetal, care cuprinde pajiştile şi culturile agricole anuale şi perene;

• sectorul animal, care cuprinde animalele de producţie şi reproducţie, din toate speciile care pot fi hrănite cu furaje produse în fermă;

• sectorul de producere a composturilor;

• sectorul administrativ-gospodăresc şi social.

Orice fermă îşi poate organiza producţia şi circuitele interne având cele patru sectoare, dimensionate corect şi interdependent.

Sectoarele auxiliare au rol în creşterea integralităţii, autonomiei şi a nivelului de prelucrare al produselor. Acestea trebuie să fie cât mai numeroase şi se introduc în fermele cu suprafaţa mai mare de 50 ha. Astfel, în fermele mari, de sute sau mii de ha, este posibilă organizarea tuturor sectoarelor anexe, fiecare dintre ele putând căpăta maxima diversificare şi dotare tehnică.