Studiu privind potențialul de dezvoltare a sistemelor ecologice în agricultura

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

I.1.REZERVA DE SOLURI A LUMII

Explozia demografică de la sfârșitul mileniului a alertat omenirea în legătură cu producția de bunuri alimentare și prima soluție care apare ca o cauză în noianul problemelor preapocaliptice este fertilitatea solurilor lumii. Astfel că, în întreaga lume, sub egida UNESCO și FAO s-au elaborat programe de cercetare care să răspundă marilor probleme specifice civilizației actuale.

Astăzi, se poate vorbi de coexistența pașnică dintre om și natură, fapt care definește conservarea dinamică a acesteia, prin care se urmărește nu numai apărarea ci și sporirea continuă de resurse naturale.

Agricultura, devenită un domeniu depășit de prefacerile socio-economice nu mai corespunde cerințelor crescânde ale omenirii care vor mai mult decât natura poate da, fără ca ea să fie alterată. Omul a intervenit întotdeauna în natură, dar cerințele lui puteau fi satisfăcute de aceasta fără ca ea sa sufere prea mult. Interdependența dintre om și natură, ca urmare a lipsei de cunoaștere sau a nerespectării celor cunoscute, devine pe zi ce trece o din ce în ce mai acută problemă ecologică. Problema supraviețuirii omenirii, cât și a conștientizării responsabilității generației actuale a condus la elaborarea de programe mondiale prin care va trebui să se obțină soluții adecvate pentru folosirea optimă a resurselor solului în scopul extinderii și diversificării cu productivitate superioară a culturilor vegetale. Folosirea intensivă nu numai cu păstrarea, dar și cu ridicarea fertilității tuturor resurselor de soluri ale omenirii, inclusiv a celor astăzi neproductive sau slab productive, va trebui sa devină legea de bază a agriculturii moderne. Acest lucru nu se poate realiza decât prin cunoașterea integrală, aprofundată a solurilor lumii ca mediu de viață a plantelor și izvor al productivității vegetale.

La Conferința Internațională de la Paris privind ocrotirea naturii, din anul 1968, s-a precizat că: “Utilizarea tradițională sau necontrolată a resurselor naturale trebuie înlocuită prin procedee integrate și multidisciplinare specificate în programe de amenajare bine concepute a acestor resurse”.

Cunoașterea științifică reprezintă actualmente principalul factor al dezvoltării agriculturii în folosul omenenirii, pe termen îndelungat. Progresul societății exprimat prin ecuația : conștiință ecologică - agricultură - alimentație nu se poate realiza decât prin dezvoltarea continuă și temeinică a științei solului. Aceasta va trebui să dezvolte larg și aprofundat, pe bazele genetice și fizico-chimice create, cunoașterea ecologică a solului. Ştiința solului după cum spunea academicianul Constantin Chiriță, va trebui sa poarte haina Ecologiei și să dezvolte disciplina de legare organică a solului ca întreg, de viața plantelor și de producția vegetală. Numai posibilitățile moderne ale științei și tehnicii și continuarea cercetărilor în domeniu, vor putea permite cunoașterea multilaterală și intregrată a solului ca mediu de viață al plantelor.

Globul pământesc are 149 miliarde km2 suprafață uscată din care: 70% reprezintă câmpiile, 21% munții, 9% ghețarii și zăpezile veșnice.

După datele FAO (1980) suprafața diferitelor folosințe (miliarde ha) este următoarea: arabil 1,452; pășuni și fânețe 3,16; păduri și tufărișuri 4,093; alte terenuri (nisipuri, construcții) 4,412, total 13,073 (Gh. Sandu, 1993)

Posibilitățile tehnico-științifice actuale permit luarea în cultură a încă 2,5-3 miliarde hectare.

Din suprafața fondului funciar al planetei folosită în prezent, circa 30% nu necesită lucrări ameliorative costisitoare, restul de 70% necesitând amenajări speciale și tehnologii ameliorative. Din acestea, 48% au nevoie de lucrări pentru combaterea eroziunii solului, iar 28 % lucrări hidroameliorative.

Privind în perspectivă, se apreciază că fără lucrări de ameliorare capitale se pot lua în cultură 40% din potențial, circa 30% pot fi cultivate numai după introducerea irigațiilor și 16% numai după execuția desecărilor (Rozanov și colab., 1989).

După Zoon (1989), citat de Gh. Sandu, 1993, suprafețele pretabile pentru agricultură prezintă următoarea situație: Europa 36%, America Centrală 25%, America de Nord 22%, Asia de Sud 18%, Africa 16%, America de Sud 15%, Australia 15%, Asia de Sud-Est 14%, Asia de Nord și Centrală 10%.

Populația globului se estimează că va creste ceea ce va duce la scăderea suprafeței arabile pe cap de locuitor, în condițiile în care există posibilitatea de creștere a suprafeței arabile cu 2,68 - 3 miliarde hectare.

După datele FAO (1987), în 1980 suprafața arabilă medie (ha) pe cap de locuitor era următoarea: țări foarte sărace 0,67; țări mijlociu sărace 0,74; țări moderat sărace 1,22 ; pe diferite zone ale planetei situația este următoarea: Extremul Orient 0,35; Orientul Apropiat 0,85; Africa 0,73; America Latină 1,34.

Aria minimă de teren arabil care poate hrăni o persoană este de 0,09 ha (dietă austeră, fără proteine animale și grăsimi), în timp ce la o dietă bogată aria minimă este de 0,62 ha/cap de locuitor. În România revin 0,44 ha teren arabil și 0,67 ha teren agricol.

În viitor, suprafețele arabile tinzând să se micșoreze, agricultura va trebui să sporească producțiile la hectar.

În zona temperată un adult are nevoie de 2 ha:

- 0,8 ha – suprafață nemodificată pentru regenerare;

- 0,6 ha - suprafața agricolă;

- 0,4 ha - suprafață cu păduri;

- 0,2 ha - suprafață cu construcții.

Din cele 1452 milioane de hectare terenuri arabile, 40% sunt situate în zonele umede și 60% în zone unde este necesară irigația. După intensitatea deficitului de umiditate în sol, situația se prezintă în felul următor: 40% în zonele secetoase (irigația poate dubla producția), 15% în zonele semiaride (producția se poate tripla), iar 50% în zonele aride (nu se poate practica agricultură fără irigație).

În condițiile unei exploatări raționale a fondului funciar acesta poate să asigure hrana pentru 15 - 20 miliarde de oameni.

Exploatarea rațională și eficientă a solurilor lumii se poate realiza în condițiile:

- respectării și aplicării rezultatelor cercetărilor științifice;

- colaborării internaționale fructuoase;

- cunoașterii protecției și folosirii raționale a resurselor de apă ale planetei.

Pe planetă, cantitatea totală de apă este de 1366 mil.km3, din care 1325 mil.km3 sunt in oceane, în mări; 4,17 mil. km3 sunt în ape mineralizate cantonate în stratele acvifere adânci. Restul de 33,12 mil. km3 (2,5%) reprezintă rezervele de apă dulce, din care 29 mil. km3 se găsesc în ghețurile polare, în ghețari (din care 9% în Antarctica). Restul rezervelor de apă dulce se repartizează astfel: 4,17 mil. km3 în apele de adâncime, 132,9 mii km3 reprezintă apele de suprafață și din precipitațiile atmosferice; din acestea, 125 mii km3 se găsesc în lacuri, iar restul de 14,2 mii km3 în apele râurilor și în precipitațiile atmosferice.

Ameliorarea prin compensarea deficitului de apă din sol, reprezintă cea mai importantă modalitate de utilizare eficientă a fondului funciar. Numai astfel flagelul foamei pe planetă a putut fi controlat și menținut la valori aparent rezonabile.

Suprafața amenajată pentru irigații reprezintă 17,5% din cea arabilă totală și asigură 1/3 din producția agricolă mondială și 50% din valoarea acesteia. Aceasta produce 2/3 din recoltele mondiale de orez și o mare parte din producțiile de bumbac, culturi oleaginoase, fructe, cereale furajere, legume.