Studiul privind Posibilitățile Tehnologice de Conservare a Aromelor în Vinurile Aromate de Tămâioasă Românească de Drăgășani

CAPITOLUL I

VOCAŢIE ŞI TRADIŢIE VITI-VINICOLĂ ÎN SPAŢIUL CARPATO-DANUBIANO-PONTIC

1.1.Argumentaţie

Cultivarea viţei de vie, o plantă foarte răspândită pe glob şi cu mari valenţe ecologice, este posibilă pe toate continentele, în ambele emisfere, asigurând obţinerea unor produse de calitate între izotermele 90 şi 250 (Oprean M., Olteanu I., 1983), fiind o cultură profitabilă în climat temperat, subtropical şi tropical.

În linii mari, cultura viţei de vie este încadrată în interiorul a două fâşii ce înconjoară globul. Prima se află la nord de Ecuator, între 350 şi 510 latitudine iar a doua (mai îngustă), în emisfera sudică, între 250 şi 380 latitudine. În regiunile tropicale viţele sunt întotdeauna verzi, putându-se obţine mai multe recolte pe an dar strugurii nu se pretează la vinificaţie. Limita altitudinii în viticultură creşte pe măsura apropierii de Ecuator şi scade către Poli.

Puterea tradiţiei, a fiecărei zone în parte, şi condiţiile ecologice au condus la specializarea direcţiilor de producţie în ţările din Europa, America şi Africa în sensul cultivării soiurilor cu precădere pentru vin iar în cele din Asia cultivarea soiurilor pentru masă şi stafide.

Dar, luând în considerare întreaga suprafaţă de uscat a globului pământesc, puţine spaţii sunt atât de binecuvântate ca cel sprijinit puternic pe munţii Carpaţi, bătrânul Danubiu şi Pontul Euxin. A fost dat ca acest loc să fie stăpânit, chiar cu multe secole î.e.n. de către un popor – descendent direct al ramurii tracice, cu cel mai înalt grad de civilizaţii – cunoscut în istorie sub numele de geto-dac.

La geto-daci, asemănător civilizaţiilor antice vechi: Grecia antică, Egiptul antic, Persia, Asiro-Caldeea, viticultura şi prepararea vinului au constituit elemente esenţiale de statornicie şi continuitate. Argumente indubitabile în sprijinul acestor afirmaţii se găsesc cu prisosinţă în lucrări de o valoare literară, istorică şi ştiinţifică de excepţie (Teodorescu I.C., 1936, Teodorescu C. Şt., 1966, Presca I., 1990, Cotea D. V., 1985).

1.2.Importanţa cultului Dionysiac

Fiul marelui Zeus şi al Semelie, Dionysos se înscrie printre cele mai de seamă zeităţi ale Olimpului, cunoscut în mitologie mai ales, ca zeu al vinului, strugurele reprezentând fructul său preferat (Bulei I., 1990).

Interesant este de consemnat că numele unor însoţitori din alaiul său au fost atribuite sub o altă formă familiei botanice din care face parte viţa de vie şi domeniul preparării vinului. Astfel, familia Ampelidae – la care se încadrează viţa de vie – îşi are drept „naş” pe Ampelus, iar Oenologia – ştiinţa vinului – datorează numele lui Oenos. Cei doi sunt menţionaţi în mitologie ca prieteni şi însoţitori ai lui Dionysos.

Anual în Grecia antică se serba, cu mare pompă, cu cântece şi veselie, botezul sau Epifania lui Dionysos. Potrivit versurilor lui Sophocles, la aceste fastuoase serbări – „ei, ce-l venerau pe zeu puteau să retrăiască întâmplarea magică: înflorirea şi coacerea strugurilor în aceeaşi zi” (Bulei I., 1990). Este o legendă splendidă, care semnifică atât puterea zeului cât şi însuşirile deosebite ale acestei plante – viţa de vie – care în schimbul unei îngrijiri atente, devine generoasă şi oferă omului acele produse care îi îmbunătăţesc traiul şi îi înveselesc viaţa.

Dar pe seama zeului Dionysos, vechii greci au pus şi alte minuni în care se reflectă de fapt forţa vinului în lupta omului cinstit cu răul şu duşmănia.

Mitul zeului Dionysos a fost ţesut cu migală datorită unor miraculoase însuşiri ale mustului şi vinului care, în acele vremuri, nu puteau fi explicate în nici un fel. Astfel, „fierberea” mustului fără foc (adică fermentarea), starea plăcută simţită de om după gustarea vinului, euforia ce i-a urmat primei impresii şi starea de beatitudine ce a survenit după un consum prelungit au fost atribuite forţelor supranaturale sau au fost puse pe seama zeilor. În acest mod s-a născut zeul Dionysos şi cultul Dionysiac.