Tehnologia abatorizării ovinelor

Oaia este un mamifer rumegător, copitat , aproape în toate cazurile domestic, fiind cel mai larg distribuit în lume dintre animalele domestice, crescut pentru lână, piele, carne și lapte.

Varietățile domestice sunt cele mai larg distribuite dintre animalele domestice, putând fi găsite în aproape toate țările lumii. Mai mult de 800 de rase de oaie domestică au fost create. Rasele sunt adaptate de la deșert la condițiile tropicale.

Oile și berbecii au coarne scobite, neramificate, care nu le cad. Coarnele berbecului sunt masive și curbate spiralat. Coarnele femelei adult sunt scurte și foarte puțin curbate.

Au un bot lung, destul de îngust și urechi ascuțite. Lungimea oii este, în medie, 1,5 m, având o coadă scurtă și un adult poate cântări de la 75-200 kg. În sălbăticie animalele sunt alergători sprinteni și cățărători.

Ele oferă: - piele și lână pentru îmbrăcăminte și covoare

- carne de miel, de oaie și de berbec

- lapte pentru băut și pentru brânză.

Importanţa cresterii ovinelor

Reprezintă o îndeletnicire foarte veche, practicată cu plăcere de gospodarii din zona de deal şi munte, aceasta fiind manifestarea dragostei şi a pasiunii oamenilor pentru creşterea oilor în scopul asigurării veniturilor necesare consolidării gospodăriei, cât şi pentru acoperirea nevoilor proprii de consum. Din aceste considerente, creşterea ovinelor se poate practica şi în unele gospodării din zona de şes a României, cu toate că oaia este considerată ca fiind principala concurentă a bovinelor, animale ce se dezvoltă bine în toate zonele ţării.

În scopul realizării unei eficienţe economice care să asigure un câştig satisfăcător pentru crescător, se recomandă ca în zonele de deal şi munte să fie organizate exploataţii familiale de creştere a ovinelor şi o capacitate de circa 250 oi şi mioare, activitate ce se poate dimensiona după posibilităţile date de condiţiile locale.

Ca o particularitate a creşterii acestei specii, trebuie să menţionăm de la început că exploatarea ovinelor nu este legată, în mod special, de existenţa exclusivă a terenului pentru producerea furajelor de volum, ca de altfel pentru bovine. Ovinele reprezintă specia care poate să-şi asigure hrana prin practicarea transhumanţei, metodă foarte veche aplicată de ciobani. Transhumanţa este, de fapt, plimbarea (pendularea) ovinelor din zonele de deal şi munte în zonele de şes, pentru consumarea excedentului de furaje de volum existente în exploataţiile familiale asociative sau la societăţi comerciale agricole din aceste zone.

1 Stabilirea fluxului tehnologic de abatorizare

Tehnologia de abatorizare a ovinelor conţine o serie de etape şi operaţii:

2 Pregătirea animalelor pentru sacrificare

Tehnologia recepţionării animalelor se face diferenţiat pe specii si categorii de vârstă, după criterii specificate de către standardele si normativele în vigoare. Recepţionarea vizează două elemente majore, şi anume: încadrarea în clasa de calitate corespunzătoare condiţiei de îngrăşare a animalelor şi stabilirea greutăţii vii reale a acestora. Aprecierea cu ocazia recepţionării se face individual la animalele mari şi pe loturi la animalele mici de fermă.

Recepţionarea calitativă constă în stabilirea clasei de calitate, pe baza stării de îngrăşare.

Recepţionarea cantitativă se efectuează după un post prealabil de 12 ore. Cu acordul părţilor, recepţia se poate face şi fără acest post, însă cu aplicarea unui scăzământ de 5 % din greutatea stabilită la cântărire. Viţeii în vârstă de până la 4 luni se pot prelua fără post şi fără aplicarea scăzământului de 5%. Stabilirea greutăţii se face prin cântărirea individuală a animalelor, menţionându-se în actul de recepţionare dacă preluarea s-a făcut după postul legal amintit. Recepţia cantitativă este necesară din motive tehnice şi economice, întrucât permite o interpretare corectă a rezultatelor abatorizării

Pregătirea animalelor necesită realizarea următoarelor operaţii: timp de odihnă şi dietă, examenul sanitar-veterinar, igienizarea şi cântărirea animalelor vii.

Timpul de odihnă şi dietă. În scopul evitării consecinţelor nefavorabile ale transportului şi pentru refacerea echilibrului fiziologic, odihna animalelor înainte de tăiere este obligatorie, indiferent de specie. Se recomandă ca înainte de tăiere, animalele să aibă la dispoziţie un timp pentru odihnă de 12 ore vara şi 6 ore iarna; medicul veterinar poate prelungi timpul în cazul animalelor surmenate, dar nu mai mult de 48 de ore de la sosirea în unitate. Dieta diferă în funcţie de specie (24 ore pentru bovine şi ovine, cu excepţia mieilor la care dieta este de 8 ore, iar pentru suine de 12 ore etc.). Dieta presupune suprimarea totală a hrănirii, iar adăparea trebuie întreruptă cu 3 ore înainte de sacrificare. Cercetările efectuate arată însă că lipsa de apă este resimţită foarte mult, animalele neadăpate în această perioadă înregistrează pierderi destul de mari în greutate. Totodată, prelucrarea animalelor după tăiere se face mai greu, aderenţa pielii la ţesuturi fiind mai accentuată, ceea ce determină o jupuire defectuoasă.