Audit - studiu de caz SC Arcelormittal SA Galați

Partea I. Prezentarea industriei siderurgice. Studiu de caz: S.C. Arcelormittal S.A. Galati

INTRODUCERE

1.1. Industria siderurgică

Prelucrarea metalelor este considerată ramura de bază a economiei industriale a unei ţări, dat fiind rolul său catalizator al altor activităţi industriale şi servicii (echipament, industrii de bunuri de larg consum). Din punctul de vedere al repartiţiei spaţiale se pot distinge trei forme de localizare:

• Industriile siderurgice fixate în mare parte de prezenţa reducătorului (cocsul) şi a energiei necesare manipulării unor cantităţi imense de materii prime sau pentru încălzirea imenselor instalaţii

• Metalurgia neferoasă tradiţională, localizată tot mai mult în zonele de extracţie

• Industria aluminiului legată de piaţa de consum dar mai ales de rpezenţa energiei electrice ieftine, obţinută de obicei în hidrocentrale.

1.2. Caracteristicile generale ale siderugiei

Acestă activitate este un complex de procese industriale integrate, cu impact deosebit din punct de vedere al creării de locuri de muncă dar şi al poluării mediului. Instalaţiile industriale sunt greoaie, costisitoare, necesitând cheltuieli mari de întreţinere (furnale, cocserii, cuptoare, instalţii de laminare etc.)

Amortizarea investiţiilor este foarte lentă, chiar dacă beneficiile acestei ramuri industriale sunt imense. Este motivul pentru care capitalul bancar este mai rar atras în acest domeniu, statul implicându-se direct de cele mai multe ori în crearea, extinderea sau ajustarea bazei siderugice. Suprafeţele necesare infrastructurii industriale ( instalaşii, depoyit, triaje etc. ) sunt foarte mari, impunerea în peisaj fiind marcantă.

Produsele livrate sunt diversificate: fonta de turnătorie, oţeluri de diferite calităţi, profile de montaj, ţevi, sârma, fier-beton, vane, tuburi,tablă,şine etc.

Prin importanţa sa siderurgia este una din producţiile indicative ale nivelului de dezvoltare a unei ţări. Concentrarea producţiei este foarte evidentă - cea mai mare parte este obţinută în câteva areale regionale: nord - vestul European, nord - estul S.U.A, sudul insulei japoneze honshu, nord - estul Chinei, Donbass.

Producţia mondială de oţel este relativ stabilă în ultimile decenii: 704 milioane tone în 1974, 783 în 1989 şi 844 în 2000. Descreşterea relativă survenită după 1990 a fost frânată, fiind consecinţa reducerii producţiei şi consumului în fostele ţări comuniste. Statele occidentale, dezvoltate cunosc într-adevăr o stabilitate, maximul producţiei fiind înregistrat aici în jurul anului 1974 S.U.A., de ex. Cu 132 milioane tone în 1974, 118 în 1989 şi 101,5 în 2000, Germania cu un maximum de 60 milioane tone în 1974, astăzi cu circa 46 milioane tone sau Franţa cu 27, respectiv 21 milioane tone în aceiaşi ani. Şi producţia Japoniei stagneză, aici maximul a fost ceva mai tardiv (dupa 1980) între 1990-1996 producţia niponă (locul I în lume) oscilând între 100-115 milioane tone, în funcţie de consum. Explicaţiile acestei situaţii derivă atât din şocul petrolier din 1973 dar şi din utilizarea progresivă a tonajului multelor utilaje şi echipamente, scăderea cererii în domeniul construcţiilor etc.

Cea mai rapidă creştere a înregistrat-o China 24 milioane tone în 1974, 61 în 1990 şi 126 milioane tone în anul 2000 (locul II în lume), fiind acum, la începutul mileniului III, probabil principalul producător, caracterizat prin maxima dispersie a capacităţilor de producţie, chiar dacă se impune net nucleul manciurian (nord-est). Un alt stat asiatic s-a impus ca un producător mediu. Coreea de Sud, cu producţii mediocre în 1974 (2,7 milioane tone), dar cu 23 în 1990 şi 43 în 2000 (locul 6), cu uzine localizate în special în porturile sud-estice. India, stat cu bogate resurse carbonifere şi minereuri de fier de bună calitate, a cunoscut o creştere ceva mai modestă. Progrese spectaculoase au fost înregistrate în ţări recent intrate pe piaţa oţelului, fără tradiţii în domeniu: Turcia (14 milioane tone în 2000 ), Taiwan (17 milioane tone ), Iranul (7 milioane tone), Indonezia (4 milioane tone), Arabia Saudită (3 milioane tone) alăturate Coreei de sud unde producţia a debutat încă din din anii 50. Acest progres al producţiei asiatice a redus ponderea statelor europene sau nord americane şi a condus la dispersia capacităţilor, atât în zone ce dispun de materii prime (India), cât şi în zone portuare.

Asia nu este singura arie geografică marcată de acest fenomen. America Latină îl reproduce la o scară similară, Brazilia devenind deja un producător mediu (28 milioane tone în 2000 faţă de numai 7,5 în 1974, locul 8 în lume), dar progrese mari au făcut şi Mexicul (16 milioane tone), Venezuela şi Argentina (4 milioane tone fiecare) etc.

În Africa, mult timp R.S.A. era unicul producător notabil (8 milioane tone în 2000), dar astăzi se alătură şi Egiptul (3 milioane tone), Nigeria şi Zimbabwe (cu circa 1 milion tone fiecare), potenţialul de producţie şi consum al acestui continent nefiind neglijabil.

Australia cunoaşte o evoluţie comună statelor dezvoltate, cu o producţie stabilă limitată la circa 7-8 milioane tone, în funcţie de necesităţile interne.

Aceste evoluţii demonstrează noua tendinţă de localizare a capacităţilor de primă transformare, în zonele producătoare de minereuri, multe state dezvoltate preferând să importe fonta şi oţelul brut pentru industriile consumatoare. În acelaşi timp, statele în curs de dezvoltare văd în această ramură un importatant consumator de forţă de muncă.

Industria siderurgică este una din cele mai importante industrii din punct de vedere economic. Bazându-se pe resursele naturale, ea face ca rezervele acestor resurse să se afle într-o continuă scădere. De asemenea, există diferenţieri la nivelul continentelor şi al ţărilor, diferenţieri ce cuprind atât resursele dintr-un anumit loc cât si valorificarea lor.