Evaluarea riscului de mediu la o stație de epurare a apelor uzate menajere

Introducere

Apa este prezentă ca element determinant şi esenţial pentru existenţa umană. Nu se poate concepe o activitate umană, existenţa unei forme de viaţă sau actualul echilibru al planetei pe care trăim, fără apă. Apa este în acelaşi timp vectorul privilegiat al deşeurilor provenite din activităţile umane. La ora actuală, utilizarea globală a apei, incluzând folosinţele domestice, industriale şi agricole, reprezintă 250 metri cubi pe an şi locuitor.

Apa este un vector foarte important al agenţilor poluanţi, iar căile prin care ei sunt vehiculaţi, sunt multiple:

a) ingerarea directă a apei contaminate de către om.

b) ingerarea apei contaminate de către plante şi animale fie direct, fie ulterior prin sedimente sau din lanţul alimentar acvatic.

c) utilizarea apei contaminate pentru irigaţii, astfel că agentul poluant ajunge în culturile irigate sau în plantele din zonele vecine, unde se infiltrează apa contaminată.

d) acumularea agentului poluant în zonele de agrement.

De aici apare necesitatea utilizării unui management al riscului de mediu care să ţină seama de traseul antropic al apelor, cu accent pe circuitul apelor uzate şi pe staţiile de epurare a apelor uzate.

Conform Dicţionarului limbii române riscul este: ”pericol posibil, posibilitatea de a suferi o pagubă, un eşec”. În conceptul teoriei clasice a deciziei riscul este identificat cu un element incert dar posibil ce apare permanent în procesul activităţilor socio-umane, ale cărui efecte sunt păgubitoare şi ireversibile.

În conformitate cu prevederile standardului AS/NZS 4360: 2001, riscul reprezintă posibilitatea de materializare a unui eveniment care va induce un impact asupra anumitor obiective.

Riscul poate fi generat de un eveniment, o acţiune sau absenţa unei acţiuni, consecinţele posibile variind de la cele benefice la cele catastrofale.

Fig. 1. Modelul procesului de management al riscului (AS/NZS 4360:2001)

CAP.I Riscul de mediu

Efectele apelor uzate orăşeneşti în special asupra mediului acvatic sunt diverse. Principalele efecte ale prezenţei azotului şi fosforului din apele uzate, sunt:

- amoniacul este toxic pentru fauna acvatică;

- ionul de nitrat în sine nu este toxic, în schimb la concentraţii critice de 45 mg/dm3, prin ingerare, este redus la nitrit de flora intestinală şi de pH-ul stomacal acid (mai ales la copii şi la animalele tinere) unde oxidează ionul feros din hematii la ionul feric, micşorând astfel capacitatea sângelui de a fi purtător de oxigen (methemoglobinemie care se manifestă prin asfixie);

- fosforul ca factor limitativ al creşterii plantelor, împreună cu compuşii azotului este asimilat cu uşurinţă de către alge, contribuind direct la creşterea ritmului de eutrofizare a apelor.

- pe lângă efectele negative asupra sănătăţii publice, substanţele “refractare” exercită şi o serie de efecte cu aspect economic. Principalele efecte negative cu caracter economic sunt următoarele:

- produc corodări ale conductelor sau ale bazinelor din beton;

- alterează rapid schimbătorii de ioni;

- determină înlocuirea rapidă a filtrelor de nisip;

- inhibă procesele de epurare biologică;

- măresc dozele de coagulanţi pentru tratarea apei;

- micşorează viteza de sedimentare.

Riscul de mediu se poate manifesta sub forma stresorilor generaţi de activitatea (sau inactivitatea) umană şi poate genera efecte adverse asupra mediului, precum şi degradarea sau pierderea durabilităţii.

Conceptul de risc cuprinde două elemente: probabilitatea ca un fenomen să se producă şi consecinţele pe care le produce fenomenul. Riscul apare atunci când:

· un eveniment se produce sigur, dar rezultatul acestuia e nesigur;

· efectul unui eveniment este cunoscut, dar aparitia evenimentului este nesigură;

· atât evenimentul cât si efectul acestuia sunt incerte.

Etapele procesului de management al riscului sunt:

• stabilirea contextului: determinarea contextului strategic, organizaţional şi de management al riscurilor, precum şi stabilirea structurii analizelor şi a criteriilor pe baza cărora riscurile vor fi evaluate; identificarea părţilor afectate/interesate şi definirea politicilor de comunicare şi consultare;

• identificarea riscurilor: identificarea, ca fundament al analizei ulterioare, a ceea ce se poate întâmpla, de ce şi cum, inclusiv a pericolelor şi a consecinţelor asociate;

• analiza riscurilor: analiza riscurilor, în termeni de probabilitate şi gravitate; posibilităţile de control şi efectul măsurilor de control asupra gravităţii consecinţelor; probabilitatea de producere şi gravitatea pot fi combinate în vederea estimării nivelului de risc;

• evaluarea şi ierarhizarea riscurilor: compararea nivelurilor de risc estimate cu criteriile prestabilite; în continuare, riscurile pot fi ierarhizate în vederea identificării priorităţilor; riscurile identificate ca având o prioritare redusă pot fi acceptate fără a fi tratate, constituind doar subiectul monitorizării şi revizuirii;

• tratarea riscurilor: dezvoltarea şi implementarea unui plan de management, care trebuie să includă consideraţii privind alocarea resurselor financiare şi de altă natură, precum şi termene de acţiune;

• comunicare şi consultare: consultarea şi comunicarea cu părţile afectate/interesate, interne şi externe, în fiecare etapă a procesului de management al riscului;

• monitorizare şi revizuire: monitorizarea şi revizuirea riscurilor, precum şi evaluarea performanţelor sistemului de management al riscurilor şi a modificărilor care îl pot afecta.

Managementul riscului include mai multe componente, unele chiar foarte diferite între ele, de la metodele calitative (de identificare şi analiză a evenimentelor şi fenomenelor care determină potenţiale riscuri), la metode cantitative (de evaluare a periculozităţii acestor riscuri), în funcţie de expunerea la consecinţe concretizate prin prejudicii, mai mult sau mai puţin grave, asupra personalului şi a oamenilor din zonă, a mediului sau din punct de vedere material, precum şi, în final, la identificarea, selectarea, aplicarea şi urmărirea unor metode adecvate de prevenire şi, în ultima instanţă, de reducere a consecinţelor.

Astfel, managementul riscului este o disciplină bine structurată şi procedurată, care urmăreşte să identifice şi să evalueze atât probabilităţile de apariţie a evenimentelor nedorite care pot avea sau conduce la consecinţe grave, cât şi estimarea proporţiilor pe care le pot avea aceste consecinţe.

Tehnicile de evaluare calitativă a riscurilor se utilizează atunci când riscurile nu pot fi cuantificate sau când nu sunt disponibile informaţii suficient de credibile necesare evaluării cantitative, ori obţinerea datelor nu este eficientă din punct de vedere al costurilor. Tehnicile cantitative de evaluare sunt folosite în activităţi mai complexe pentru a completa tehnicile calitative.