Migrațiile interne și enclavele culturale - așezări de pastori ungureni în nordul Munteniei

A. PREZENTARE

Nu întâmplător cuvântul „păstor” este explicat în DEX astfel: „cioban, figurat preot, conducător, îndrumător spiritual”, şi, ca orice noţiune fundamentală, prea importantă pentru a fi ignorată, a suportat de-a lungul ultimelor decenii o trecere nemeritată în zona peiorativului, sau, mai rău, a nesemnificativului. Se şi spune că orice mare adevăr trece prin trei etape: este ridiculizat, puternic combătut, iar în final, acceptat. Mizând pe ideea că ne putem plasa în cea de-a patra etapă, aceea a necesităţii reevaluării unor mari realităţi, am iniţiat incursiunea într-o lume cu care mă identificam în mare măsură, dar pe care din prea multă familiaritate o priveam cu ochi subiectiv şi nu-i apreciam just valoarea.

Acest lucru se întâmplă din cauza impresiei că ni se cuvin toate lucrurile care ne înconjoară, că este normal să avem alături oameni-poveşti, oameni–părinţi, oameni–prieteni, şi considerăm un dat firesc ceea ce de fapt este un nepreţuit dar. Nu m-a surprins nici când în cunoscutul roman al lui Paulo Coelho, Alchimistul, personajul care părăseşte casa din Spania, aventurându-se în Africa de Nord în căutarea unei comori îngropate în Piramide, este tot un păstor (andaluz) pe nume Santiago. „Nimeni nu ştie care este comoara sau dacă Santiago poate depăşi obstacolele întâlnite în drumul prin deşert. Dar ceea ce începe ca o aventură copilărească pentru a descoperi locuri exotice şi bogăţii lumeşti se transformă într-o căutare de comori ce nu pot fi aflate decât înlăuntrul său. Poveste plină de sevă, evocatoare şi profund umană, uluitoare prin simplitatea şi înţelepciunea ei, povestea devine un etern îndemn de a ne urma visurile şi de a ne asculta inima”. (Prezentarea editurii Humanitas, coperta IV, 2005)

Am pătruns, aşadar, în lumea păstorilor, o enclavă culturală şi profesională: comuna Corbi din judeţul Argeş, comunitate de români ungureni, păstori, veniţi din Jina Sibiului şi stabiliţi aici în secolul al XVIII-lea. Dislocarea a fost cauzată de persecuţiile religioase dar şi de motivele economice (creşterea numărului de oi şi imposibilitatea asigurării necesarului de hrană pentru acestea). Aria cercetată este mult mai vastă, întrucât există o certă influenţă a zonelor circumvecine: comuna Nucşoara, la nord, satul Stăneşti şi comuna Domneşti la sud, toate aflate pe valea Râului Doamnei.

Se ştie că există două posibilităţi de analizare a oricărui fenomen cultural: dinăuntrul lui şi atunci cercetătorul are statut de insider, sau din afară, prin ochii outsiderului. Ideal este să se poată ajunge la jumătatea distanţei dintre cei doi, pentru ca lucrurile să poată fi înţelese de neiniţiaţi dar şi observate obiectiv de cei din interiorul grupului, pentru care lucruri evidente şi-au pierdut, în opinia lor, valoarea sau interesul.

Exerciţiul de întoarcere la inocenţă pe care mi l-am propus poate fi dureros fiindcă timpul sau lumea în continuă schimbare te fac să pierzi oameni dragi sau locuri pe care memoria ţi le gravase altfel în suflet. Realizezi că ceea ce contează este recuperarea altor vremuri, consemnarea, ca act salvator a ceea ce a mai rămas din viaţa spirituală şi materială a colectivităţii tradiţionale aflate la început de secol XXI şi în prag de integrare europeană. Iar când în demersul ştiinţific, de cercetare, nu eşti singur, când o echipă gândeşte şi acţionează unitar, te întrebi dacă nu este din nou firesc ca lucrurile să evolueze aşa. Acum am înţeles sensul expresiei „etnologie de urgenţă”. Munca noastră devenea din gest necesar un gest salvator.

Benefică pentru cercetare a fost şi rememorarea mitului clasic al argonauţilor, societate de regi de origine divină, care hotărăsc să facă o aventură unică: se duc cu corabia Argo în Colchida, pe coasta caucaziană a Mării Negre, la regele Aietes, tatăl celebrei Medeea, ca să intre în stăpânirea „lânei de aur” (blana unui berbec minunat). Mitul întemeietor de stat poate deveni în descinderea noastră mit întemeietor de lume, mit al realităţii pastorale.

Despre comunităţile-studiu de caz pot afirma că le-am proiectat în spaţiul ştiinţific şi au fost supuse, astfel, izolării. Acest spaţiu se caracterizează, firesc, prin omogenitate şi coerenţă faţă de spaţiul experienţei practice. Pentru oamenii aceştia semnul înţelepciunii pare a fi voinţa continuă; ei au libertate interioară şi nu numai, conştienţi că timpul este în ei.

Când mi-am propus să fac o prezentare a temei de cercetare şi anume: Migraţiile interne şi enclavele culturale. Aşezări de păstori ungureni în nordul Munteniei, nu mi-a fost greu să găsesc argumentele, întrucât ele îmi erau de mult timp familiare. M-a atras ideea de grup cultural recontextualizat, de formaţie socială care poate fi calificată prin conceptul de izolat, de grup minoritar, marginal, distinct prin limbaj, (lexic, fonetisme) prin onomastică şi toponimie, prin îndeletniciri, obiceiuri de viaţă rurală sau de trăiri spirituale. Este sesizabilă identitatea distinctă, dar şi mai evidente sunt dominantele caracterului lor: numai nişte indivizi puternici ar fi reuşit să-şi impună specificitatea (indiferent de domeniu) în faţa autohtonilor care îi priveau circumspect şi care nu puteau înţelege întru totul cauzele dislocării unor grupuri mari, emigrate din motive religioase sau politice şi care îşi căutau propriul destin împovăraţi fiind de mentalitatea noului venit.

Nu sunt de neglijat raportările la întreaga zonă în care s-a produs integrarea, accentul punându-se pe evidenţierea unei identităţi pe toate palierele de manifestare: social, economic, cultural, spiritual. Schimbarea zonei de stabilizare este un fenomen trăit atât de populaţia ardeleană, cât şi de cea din Ţara Românească, migrarea efectuandu-se în ambele sensuri. Pretutindeni adaptarea s-a făcut în timp, endogamia locală funcţionează până astăzi ; este un fel de prudenţă a celor care se simt membrii unui grup social, o apărare a integrităţii colective.

Verificarea concluziilor la care am ajuns poate fi făcută cercetând alte aşezări cu populaţie asemănătoare celei din Corbii Muscelului: Bădeni-Ungureni, Berevoieşti-Ungureni, Oieşti-Ungureni, Uda-Ungureni, (în Argeş) sau Vaideeni-Vâlcea. Aici întâlnim diferenţe marcatoare ale comunităţii distincte. Migraţiile interne se fac totuşi în interiorul aceleiaşi culturi. Cercetarea devine monografică, iar studiul de caz nu poate decât să justifice demersul ştiinţific. Specificitatea vieţii ungurenilor, relaţiile lor cu vecinii, portul, lexicul specializat (un lexic profesional, vezi ocupaţia de bază, păstoritul), mărcile izolării pe care le poartă, conduc spre construirea unui studiu contrastiv, însă doar în punctele tangente, raportat la zonele circumvecine, fără pretenţia deţinerii adevărului absolut, eventual cu o minimă distorsiune a realităţii.