Observatia, metode calitative de cercetare

PARTEA I - OBSERVAȚIA ÎN TEORIE

Observația - Accepțiuni cotidiene

„Am observat că s-a încălzit vremea.”

„El a observat ceva schimbat la îmbrăcămintea ei.”

„Tu observi primul când tonul șefului se modifică, chiar și foarte puțin.”

Aceste fraze pot apărea, sau chiar au apărut cândva - în cotidian, atunci când posibilii autori ale acestor expresii au vrut să transmită, în esență, faptul că au perceput, prin folosirea organelor de simț, anumite informații despre realitatea înconjurătoare, experimentând direct această realitate. După cum se evidențiază în expresiile de mai sus, verbul ”a observa” (lat. ob servare = a fi atent la) este folosit pentru exprimarea realității în mod direct, indiferent de organele de simț care sunt implicate în acest proces ( în prima frază - organul tactil, în a doua - ochii, iar în a treia frază - organul auditiv). Simplul fapt că explorarea realității înconjurătoare prin observație implică utilizarea doar a unor părți componente ale corpului uman, face ca acest proces să fie cel mai vechi mod prin care omul, curios din fire, a evoluat, acumulând informații de diferite feluri - de la delimitarea timpului în funcție de rotația Pământului în jurul Soarelui, până la cunoștiințele astronomice, cunoștiințe formate în urma unei simple observații. A se adăuga, totuși, că informarea, ca proces, presupune adunarea de cunoștințe de la alte surse decât experiența proprie, prin urmare se află la polul opus față de observație. (Stănciulescu, 2005)

Dar cum s-a ajuns de la simplul fapt al observației la cunoștiințe de natură științifică? Pentru că observația colegului care a văzut că am o nouă mașină este diferită de observația folosită în scopul determinării comportamentului tânărului de 18-35 ani într-o bibliotecă, de exemplu. În acest sens vom vorbi despre un alt înțeles al termenului de „observație”, și anume - observația în calitate de metodă de cercetare științifică.

Observația - metodă de cercetare calitativă

Pentru perosanele care fac studii folosind metode de cercetare calitative, termenul de observație capătă un alt sens. Amintim că latura calitativă a cercetării presupune efectuarea acesteia ținând cont de construcția realității prin prisma interacțiunii factorilor subiectivi umani - și anume motivație, așteptări, reprezentări atât sociale cât și de grup. (Rarița, 2019) Revenind la observație, apreciem că o definiție general acceptată și cu ocurență mai crescută este aceea care descrie observația ca fiind „un procedeu științific care presupune examinarea metodică și intenționată a unui obiect sau proces, fără a interveni în desfășurarea sa.” (Metoda observației, 2013). Deși am ales o singură definiție, mai concisă și mai ușor de întțeles, de-a lungul timpului, autorii au expus accepțiunea termenului de „ observație” - în scop științific în mod diferit. Astfel, aflăm că observația e concepută precum „concentrarea metodică a atenției asupra unui obiect (ființă, fapt) în scopul înregistrării condițiilor, derulării și sensului acestuia” (Roger Muchielli în (Metoda observației, 2013) sau „ metodă științifică de colectare a datelor cu ajutorul simțurilor (...) în vederea inferențelor sociologice și psihologice, pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic și obiectiv mediul înconjurător, oamenii și relațiile interpersonale, comportamentele individuale și colective, acțiunile și activitățile, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele activităților creative ale persoanelor și grupurilor umane. (Septimiu Chelcea în (Metoda observației, 2013). Indiferent de felul în care a fost prezentată de-a lungul timpului, observația ca metodă de cercetare calitativă e înțeleasă unanim ca fiind caracterizată de mai multe trăsături specifice, pe care le vom enumera în continuare. Înainte de a realiza o descriere succintă a trăsăturilor observației, adăugăm că realizăm distincția dintre observația cotidiană și observația ca metodă de cercetare foarte ușor, adresând cele mai simple două întrebări:

1. Este observația spontană sau planificată?

Spontan = obs. Cotidiană

Planificat = obs. Metodă de cercetare

2. Are observația un scop bine prestabilit și se derulează sistematic?

Scop bine definit + proceduri = obs. Metodă de cercetare

Fără scop, fără proceduri = obs. Cotidiană

Cu scop, dar fără proceduri = obs. Cotidiană

Trăsăturile observației

De regulă, observarea nu este o acțiune neutră. Situația care urmează să fie examinată, de cele mai multe ori nu este în totalitate obiectivă deoarece intervine factorul uman. Natura umană a individului influențează actul observațional, îi dă un sens, o direcție, respectiv o interpretare. De asemenea, percepția umană, personalitatea individului care se află în poziția de cercetător aduce în cadrul unei observații dificultăți în ceea ce privește colectarea informațiilor. Mai jos, vom descrie succint caracteristicile principale ale observației.

Caracteristicile principale ale observației

1. Abordarea intersubiectivă face referire la faptul că participanții angajați în studiul de cercetare (observatorul, cercetătorul și subiectul) sunt într-o relație activă, complexă legată de factori psihologici și factori psihosociali (Bordeleau, 1997)

2. Constiturea într-o metodă reflexivă implică reflectarea asupra și selectarea informațiilor obținute pentru reprezentarea descrierii stărilor de lucru ori situațiilor de lucru (Grawitz în (Rarița, 2019))

3. Dispunerea de un intrument de sistematizare. Mai exact, pentru bunul demers a cercetării și pentru sistematizarea informaților obținute, cercetătorul elaborează un ghid de desfășurare.

4. Obiectivitatea cercetării se referă la faptul că gradul de implicare a cercetătorului, ghidul de observație și complexitatea subiectului/fenomenului observat, sunt factori care influențeaza/pertubă obiectivitatea lucrării de cercetare.

5. Cercetătorul este instrumentul principal. În cazul cercetării prin metoda observări, studiile, experiența și personalitatea, observatorului/cercetătorului determină exactitatea, analiza, și înțelegerea datelor recoltate.(Dafinoiu în (Metoda Observației, 2003 ))

6. Existența varietății mai largi de modalități de lucru. Posibilitatea infinită de a alege modul de desfășurare practică, lăsând loc pentru originalitate, creativitate și spontaneitate. (Rarița, 2019)