Piramidele din Egipt

De la “mastaba” la “monumentul în trepte”

Vechiul Imperiu poate fi caracterizat ca fiind o epopee a pietrei. Întrebuinţarea acestui material apare în asemenea măsură, şi într-o epocă atât de îndepărtată, doar în Egipt. Dacă, chiar în Egipt, tentative, de altfel adesea încununate de succes, şi progrese în raport cu trecutul, se manifestă şi în alte domenii, piatra – cea din morminte şi mai ales cea din piramide, în materie de arhitectură, cea din basoreliefuri şi mai ales, cea din statui, în materie de sculptura – îşi va găsi, cu timiditate la început, când delicată, când masivă şi frustă, apoi cu îndrazneala atotcuprinzătoare, stilul propriu, punându-şi pecetea pe această perioadă şi, în consecinţă, pe toate cele ce vor urma.

Arhitectura funerară şi epopeea pietrei

Numai arhitectura funerară ne poate deci oferi date despre întrebuinţarea progresivă, şi foarte curând magistrală, a pietrei, în timpul Vechiului Imperiu.

Am văzut cum piatra şi-a făcut apariţia, în epoca tinită, spre a întări cadrul porţilor. Câtă distanţă de la mastabalele regale construite din cărămida crudă şi până la Marile Piramide şi la templul funerar al lui Khefren, distanţa străbătută totuşi în mai puţin de trei secole. Putem, fără îndoială, afirma existenţa a trei culmi, reprezentate de monumentul în trepte a lui Djeser, de piramida din Meidum şi, în sfârşit, de Marea Piramidă.

Paralel cu înălţarea şi cu perfecţionarea treptată a mormântului regal, mastabala particulară, al cărei privilegiu se extinde, cuprinzând clase din ce în ce mai numeroase, profită la rândul ei de folosirea pietrei şi, în funcţie de mijloacele proprietarului, sau de importanţa acestuia, confirmată printr-o dotaţie regală, se îmbogăţeşte cu piese mai grandioase şi cu decoraţii mai variate şi mai fin executate.

De la „mastaba” la „monumentul în trepte”

Deşi mastabala a constituit forma cea mai obişnuită a mormintelor regale sau particulare din timpul primelor două dinastii, merită să fie menţionată măcar o tentativă vizând să o dezvolte în sensul înălţimii, căci ea apare ca o schiţă, părăsită pentru moment, dar reluată şi menită unui viitor strălucit, atunci când împrejurările şi un material adecvat vor permite să i se exploateze posibilităţile.

Ea a fost observată la Beit-Khallaf (Egiptul de Sus), cu prilejul săpăturilor din mastabala de cărămizi a lui Adjib (dinastia I). Suprastructura are aici forma unui trunchi de piramida de 22,70 m pe 10,55 m şi de 2,30 m înălţime, înconjurat pe trei laturi de o scară cu trepte joase, latura dinspre răsărit rămânând verticală. Nu există comparaţie posibilă între acest monument şi cel al lui Djeser, de care va fi vorba curând, terasa din vârf, unde se depuneau poate ofrandele, fiind foarte întinsă în raport cu scările. Şi totuşi, la originea lui stau două idei complementare care fac din el un fel de prototip: peretele în formă de scară, pe mai multe laturi, şi drept consecinţă înclinarea unui trunchi de piramidă.

Au fost ele oare o sursă de inspiraţie directă pentru arhitectul regelui Djeser, Imhotep? Faptul este aproape exclus, căci treptele au fost ascunse, încă din perioada construirii lor, de nisip şi de sfărâmiturile acumulate până la înălţimea zidului împrejmuitor. Dar chiar dacă nu au existat exemplare intermediare, astăzi în orice caz dispărute, Imhotep a putut auzi despre acest templu, pomenit în unele povestiri de tradiţie orală, şi e foarte posibil ca el să fi imaginat un plan asemănător atunci când Djeser a vrut să-şi înalţe într-un singur loc cele două morminte, dintre care cel de-al doilea trebuia să fie construit la Abidos. Se pare, într-adevăr, că, hotărât să-şi aşeze capitala în nord, Djeser a vrut să unifice, într-o oarecare măsură, nu numai în persoana sa, ci şi în spaţiu, cele două rituri funerare ale celor doua jumătăţi ale ţării. O asemenea concepţie cere mijloace adecvate pentru o realizare în măsură să impresioneze profund spiritele. Gloria arhitectului său stă în faptul de a i le fi oferit.