Proiectarea unui Pantof Decoltat

Cultul piciorului desculţ dezvoltat încă din antichitate şi semnificaţia lui.

Picioarele desculţe demonstrau umilinţa în faţa lui Dumnezeu. Documentele hinduse, vechi de sute de ani, avertizau pe cei ce se rugau să se descalţe înainte de a intra în locurile sfinte. Tradiţia musulmană de azi cere celor care se roaga în templu să se descalţe.

În Grecia Antică, femeile aristocrate deţineau câte 20 de perechi de încălţări, fiecare de alt gen, pentru a se potrivi oricarei ocazii. Femeile sclave trebuiau şi ele să aibă o pereche de încălţări elegante pentru ocazii speciale.

Tradiţia chineză de a îndesa piciorul femei într-un pantof cât mai mic datează de secole. Iniţial, practica era folosită pentru a ţine femeile aproape de casă, întrucât nişte picioare deformate nu puteau ajunge departe.

În vest, pantofii au avut un loc special în căsătorie. În unele culturi, tatăl soţiei îşi arunca pantofii către proaspeţii căsătoriţi pentru a simboliza transferul de autoritate de la tată la soţ. În ceremoniile anglo-saxone, în locul schimbului de inele, soţia pasa pantofii săi către sot, care la rândul lui o atingea cu ei pe cap.

Mode, legi,cutume sau pur şi simplu capricii.

Preistorie - Folosite pentru drumuri lungi în căutare de hrană, încălţările oamenilor preistorici erau confecţionate din piele de animal pe care o tăbăceau cu instrumente din piatră. “Design-ul” era simplu: un oval din piele de dimensiunea tălpii, cu marginile ridicate, legat cu fâşii de piele, iar călcâiul era acoperit de legături împletite din fire de iarbă. Pentru iarnă, tălpii din piele i se ataşa o bucată de blană legată de picior cu acelaşi gen de împletitură realizată din piele.

Antichitate - În Grecia antică, pantofii aveau semne distinctive, precum înălţimea tălpii sau culoarea, pentru fiecare categorie socială, şi se purtau în funcţie de specificul activităţilor zilnice. Grecii au fost inovatori în adaptarea pantofilor pe forma piciorului. Încălţămintea femeilor era bogată în accesorii, fiind foarte elegantă şi, deseori, extravagantă. În Imperiul Roman consulii purtau încălţăminte albă, senatorii aveau sandale de culoare maro, iar soldaţii purtau ghete scurte cu degetele descoperite.

Sandalele Egiptului antic

În Egiptul antic, sandalele arătau clasa socială a fiecarei persoane în parte. Sclavii ori mergeau desculţi ori purtau sandale facute din frunze de palmier. Cetaţenii obişnuiţi purtau sandale din papirus împletit. Sandalele cu botul ascuţit erau rezervate doar celor din înalta clasă şi culorile roşu şi galben erau tabu pentru cei ce nu aparţineau rangului aristocratic.

În Evul mediu, în climatele mai reci, sandalele au fost înlocuite cu încălţările mai protective. Sabotul îşi are originea în secolul 12, un pantof tăiat dintr-o singură bucată de lemn şi era purtat în special de ţărani. În Japonia, pantofii de lemn cu toc de 8-10 cm erau purtaţi de secole.

Pantofii cu botul ascuţit au aparut în Franţa şi au fost invenţia contelui de Anjou care a dorit să-şi ascundă laba deformată a piciorului. Regele Philip Augustus a decretat ca lungimea vârfului pantofilor sa fie între 15 şi 30 de cm în funcţie de rang. Preoţii au obiectat în faţa acestor pantofi, spunând că aceştia împiedică persoanele să îngenuncheze în biserică. În unele comunităţi, lungimea vârfului a fost micşorată, prin lege la 5 cm.

În secolul XVI aristocratele din Franţa au început să poarte pantofi cu toc aşa de înalt încât acestea stăteau pe vârfuri. Mai apoi pantofii din lemn, cu talpa ortopedică au început să fie la modă în Veneţia.Tocurile au devenit aşa de înalte încât femeile nu puteau merge pe ele,aşa că servitorii erau nevoiţi să le ajute pe doamne sa urce şi să coboare din gondole.

Într-un final, pantofii cu tocurile foarte înalte au fost interzişi, din cauza numărului mare de decese, survenite în urma căzăturilor. Henry al-VIII-lea a iniţiat în Anglia moda pantofilor strâmţi, pentru a-şi ascunde picioarele umflate. Pantofii au devenit aşa de strâmţi încât legea a trebuit iar să intervină şi să limiteze lăţimea pantofului la 15 cm.Pentru a-ţi face o idee despre cruzimea pantofilor pionieri, trebuie să ştii că abia în 1818 pantoful stâng a fost realizat altfel decât cel drept.

Asia - Încălţămintea tradiţională japoneză are diferite modele, dintre care “Geta” sunt cei mai cunoscuţi în vest. Aceştia datează din perioada Heian (794-1192). Talpa pantofilor, din lemn, este sprijinită pe două şipci orizontale din acelaşi material. Şipcile, numite “ha”, sunt de diferite înălţimi, de la 4-5 centimetri, pentru a ţine kimono-ul ferit de praf, până la 10 centimetri pentru “geta” folosite pe timp de ploaie. Şnurul pantofilor este, de obicei, negru pentru bărbaţi, şi roşu pentru femei.

Europa - În Anglia secolului XV, bărbaţii au adoptat o nouă formă de încălţăminte, numită “poulaines”, cu vârful lung şi ascuţit. Aceşti pantofi tindeau să aibă vârful din ce în ce mai lung, aşa că au fost impuse legi pentru a stopa acest fenomen: pentru omul de rând era permis un vârf de numai 5 cm, iar pentru aristocraţie 60 de cm. În Italia sfârşitului de secol XV, femeile purtau pantofi cu platformă foarte înaltă, la care au renunţat după semnalarea mai multor pierderi de sarcină cauzate de căzături.

Perioada contemporana - Categoriile de pantofi contemporani sunt foarte diversificate. Există pantofi pentru aproape fiecare gen de activitate pe care o poate efectua o persoană. Şireturile, “ariciul”, tocurile şi accesoriile, diversificarea materialelor disponibile pentru încălţăminte fac posibilă satisfacerea necesităţilor şi a gusturilor fiecărei persoane. În zilele noastre culoarea sau forma nu mai sunt criterii de diferenţiere a categoriilor sociale, dar o mare importanţă o au brand-urile şi calitatea pantofilor.

În vremurile trecute, ca de altfel şi în zilele noastre, stilul pantofilor era dictat de clasa superioară. Distingerea clasei sociale în funcţie de pantof? Da, diferitele stiluri de pantofi indicau clasa socială din care facea parte purtatorul.

De la sandalele primitive până la ghetele de astronauţi, pantoful a lăsat “urme” în civilizaţia omenirii. Când vine vorba de încălţăminte, primul gând merge spre ultimele tendinţe în modă, texturi şi materiale sau cel puţin spre culoare. Însă istoria pantofului a început acum mai bine de 26.000 de ani, la sfârşitul Paleoliticului. Antropologii au demonstrat că trecerea de la piciorul desculţ la sandalele primitive a determinat modificarea tălpilor şi a degetelor oamenilor.

De-a lungul timpului, încălţămintea a fost privită fie ca o simplă necesitate, fie ca semn distinctiv pentru diferite categorii sociale, fie blamată atunci când nu se încadra în normele societăţii. Cea mai veche pereche de pantofi datează din perioada anului 9000 î.Hr., descoperită în California.

Produşi din materiale precum pielea de cea mai fină calitate, metalul sau plasticul, pantofii de haute-couture surprind prin originalitate, dar şi prin preţ. Industria de pantofi destinată celor cu dare de mână este locul în care imaginaţia designerilor nu are limite.

2. Aspecte generale privind structura încălţămintei şi funcţiile ei principale

Reperele care intră în componenţa încalţămintei, în funcţie de poziţia pe care o au în raport cu piciorul, pot fi grupate în ansamble şi subansamble.

Un articol de încălţăminte este alcăltuit în principal din două ansamble:superior şi inferior.La rândul lor aceste ansamble au o altă componenta după cum urmează:

-ansamblul superior :

• subansamblul exterior;

• subansamblul intermediar;

• subansamblul interior.

-ansamblul inferior:

• subansamblul exterior;

• subansamblul intermediar;

• subansamblul interior.

Ansamblul superior

Subansamblul exterior este cel mai complex din punct de vedere al numărului de repere si a configuraţiei reperelor componente, acestea fiind elementele care condiţionează particularităţile unui model pentru un anumit sortiment de încălţăminte.

În componenţa acestui subansamblu se pot găsi următoarele repere:vârf, căpută, carâmbi, ştaif, limbă,vipuşcă, căpută cu carâmb, liră, fâşie.

Sub influienţa modei, precum şi a unor factori tehnologici şi economici, forma şi dimensiunile reperelor acestui subansamblu suferă modificări, conducând la apariţia unor noi repere.