Sistemul de sănătate în Italia

I. Introducere

Pentru fiecare individ, ca si pentru intreaga colectivitate, sanatatea reprezinta unul din cei mai importanti factori care asigura desfasurarea vietii si activitatii.

Ocrotirea sanatatii nu este numai o problema de asistenta medicala, ci si o problema cu un profund caracter social, facand parte integranta din ansamblul conditiilor social-economice de dezvoltare.

Politica sanitara este parte integranta a politicii sociale si pentru infaptuirea ei, in numeroase tari ale lumii, se cheltuiesc resurse financiare importante.

Componentele unui sistem de îngrijire de sănătate sunt:

- producerea și dezvoltarea de resurse ( resursele umane, facilitățile sanitare, bunurile sanitare, cunoștințele);

- suportul financiar;

- organizarea de programe;

- managementul (planificare, administrare, reglementare, evaluare);

- furnizarea de servicii de sănătate preventive, curative, de îngrijire și recuperare.

Uwe Reinhardt a analizat fluxul specific oricărui SNS și a identificat “piața” care se stabilește între cei trei mari actori: terțul plătitor, furnizorul și consumatorul (populația) de servicii de sănătate.

Fig.1 - Fluxul specific SNS

II. Aspecte asupra sistemului de sănătate în Italia

Italia detine un sistem de securitate sociala si de sanatate care asigura acoperire pentru cea mai mare parte a populatiei. Sistemul este administrat de o serie de agentii nationale, care supervizeaza toate serviciile sociale; cea mai mare agentie, acoperind o gama larga de beneficii, este Institutul National de Asigurari Sociale (Instituto Nazionale della Previdenza Sociale).

In Italia, Sistemul National de Sanatate (SNS) a fost introdus din 1980, pe baza unei legi emisa in 1978, cu scopul de a asigura accesul universal si gratuit la ingrijirile de sanatate. Sistemul a utilizat modelul Sistemului National de Sanatate din Marea Britanie. SNS este finatat in proportie de 52% din contributii la asigurarile sociale si 48% din taxe generale. Marea majoritate a spitalelor sunt publice - aproximativ 84%, spitalele private primind si ele o mare parte din fonduri de la SNS.

Oferta de ingrijiri este mixta (publica si privata). Diferit de modelul britanic din care s-a inspirat, SNS este foarte descentralizat. Parlamentul fixeaza nivelul minim de servicii care trebuie sa fie garantat pe ansamblul tarii, si precizeaza conditiile in care utilizatorii pot recurge la sectorul privat. Implementarea, planificarea, finantarea si controlul sistemului de sanatate revin in responsabilitatea celor 21 de regiuni din care este formata tara. Sistemul sufera de o puternica diviziune si de un defect de coordonare centrala in mare parte atribuit unei traditii politice caracterizate printr-o succesiune rapida a formatiunilor guvernamentale cu diverse orientari.

Serviciile de sanatate italiene sunt considerate inferioare nivelului mediu UE. Inegalitatile de repartizare a resurselor sanitare sunt foarte pronuntate intre Nord si Sud, in detrimentul regiunii de sud. Cum mijloacele alocate sanatatii sunt totusi foarte importante in termeni de infrastructura si de resurse umane, este necesar a se concluziona ca sunt alocate si utilizate intr-o maniera inadecvata si ineficienta.

In comparatie cu cetatenii altor tari europene, italienii par mai ales nemultumiti de sistemul lor de sanatate si anchetele recente scot in evidenta o crestere a insatisfactiei in ceea ce priveste sectorul public de sanatate.

Fata de esecul masurilor de reorganizare a serviciilor de sanatate, in principal in Italia de Sud, cei responsabili au angajat la finele anului 1992 o reforma - care si astazi este in curs de desfasurare-care vizeaza remedierea problemei cronice a deficitelor si ameliorarea eficientei structurilor de ingrijiri de sanatate.

In pofida dificultatilor intalnite in calea consolidarii sistemului de sanatate si persistenta inegalitatilor si aproblemelor de eficienta, indicatorii de sanatate ai populatiei italiene sunt buni. Italia dispune pe de alta parte de competente medicale de prim plan in anumite domenii.