Spațiul Schengen și cooperarea polițienească în UE

CONSIDERAŢII GENERALE

La începutul anilor 1980, a demarat, la nivel european, o discuţie în legătură cu importanţa termenului libertate de mişcare. Primii paşi făcuţi în acest sens au fost demaraţi de Germania şi Franţa prin semnarea Acordului de la Saarbrücken în anul 1984, care susţinea eliminarea treptată a controalelor ce aveau loc la frontiera dintre cele două state. În acelaşi an, s-au alăturat alte trei state: Luxemburg, Belgia şi Olanda. În urma negocierilor care au urmat între cele cinci state, a fost semnat la data de 14 iunie 1985, în localitatea Schengen situată în Luxemburg, Acordul prin care şefii guvernelor ţărilor semnatare, ale Belgiei, Franţei, Germaniei, Luxemburgului şi Olandei hotărau eliminarea treptată a controalelor la frontierele interne.

Această convenţie stabilea modalităţile prin care statele semnatare vor coopera, pentru a compensa eliminarea controalelor la frontierele interne şi a asigura o mai bună securizare a frontierelor externe fără a adduce vreo atingere siguranţei naţionale.

În momentul intrării acesteia în vigoare, şi anume în anul 1995, Convenţia a eliminat controalele la frontierele interne ale statelor membre şi a creat o singură frontieră externă unde controalele se desfăşoară conform unui set de reguli clare valabile pentru toate statele semnatare. În cadrul articolelor ce fac parte din Convenţie, au mai fost stabilite reguli cu caracter comun în materie de acordarea vizelor, migraţia, precum şi unele măsuri referitoare la cooperarea poliţienească, judiciară sau vamală pentru statele membre.

Punctele cheie ale acordului vizează masurile de creare a unui spaţiu comun de securitate,libertate si justiţie.

Obiectivele principalele ale acordului sunt rezumate astfel: implementarea prevederilor ce au la bază intrarea si şederea de scurtă durată în spaţiul Schengen a cetăţenilor din afara Uniunii Europene; adoptarea unei politici cu caracter comun ce implică circulaţia persoanelor şi în special unele aranjamente privind regimul de vize prin articolul 9 din Convenţia Schengen fiind prevăzut acest fapt. În unele cazuri excepţionale, o parte contractantă poate să deroge, doar daca se consultă în acest timp cu restul statelor membre, de la regimul comun de vize în legătură cu un stat terţ, doar în momentul în care raţiuni imperative de politică naţională impun adoptarea urgentă a unei decizii.

În cuprinsul articolelor 19-24 din această Convenţie sunt reglementate libera circulaţie în spaţiul Schengen, timp este limitat la maximum trei luni fiind luată în considerare data primei intrări, a străinilor care deţin vize uniforme şi care au intrat în mod legal pe teritoriul stat semnatar. În schimb persoanele străine care nu sunt supuse condiţiei obţinerii unei vize pot circula liber pe teritoriile părţilor semnatare timp de maximum trei luni în decursul termenului de şase luni de la data primei intrări.

Referitor la problema azilului (cu determinarea privind căruia dintre Statele Membre se va supune solicitantul azilului). Statele membre se obligă să respecte în totalitate prevederile din cadrul Convenţiei de la Geneva privind statutul persoanelor refugiate, convenţie ce a avut loc la 28 iulie 1951, modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967. Acest lucru fiind prevăzut prin articolul 26

Articolele 28-38 din Convenţia Schengen, care evidenţiau soluţiile privitoare la răspunderea cererilor de azil, au fost înlocuite de Convenţia de la Dublin din 1990 privind determinarea statului responsabil pentru examinarea cererilor de azil înaintate într-un stat semnatar al Comunităţii

În ceea ce priveşte cooperarea poliţienească, cea vamală şi implicit judecătorească au fost elaborate şi analizate împreună cu principiul liberei circulaţii a persoanelor pentru evidenţierea faptului că desfiinţarea controalelor la frontieră nu va conduce şi la o anume intensificare a criminalităţii organizate. Articolele 39 până la 47 evidenţiază cadrul legal pentru desfăşurarea acesteia