Teorii clasice

„Teoriile specifice în asistenţa socială sunt parte integrantă a evoluţiei contemporane a asistenţei sociale. Sistemele de asistenţă socială nu pot exista în afara unei fundamentări teoretice.

La începutul secolului XX, asistenţii sociali au împrumutat diverse teorii din alte discipline înrudite, precum: psihologie, sociologie, drept. Teoriile specifice în asistenţa socială au apărut relativ târziu datorită faptului că îşi au originile în practica profesională, dar şi pentru că asistenţa socială, comparativ cu alte discipline, şi-a dobândit tardiv statutul de ştiinţă. Asistenţa socială ca profesie şi ştiinţă este un produs al epocii moderne.

În asistenţa socială, teoriile sunt extrem de importante deoarece: oferă definiţii, modele şi abordări referitoare la lumea înconjurătoare; oferă asistentului social un set de concepte, o viziune organizată asupra fenomenelor şi realităţilor înconjurătoare; ne ajută să descriem, să explicăm, să prognozăm şi să controlăm situaţiile sociale; reprezintă „unelte de lucru” ce ne ghidează comportamentul şi intervenţiile din cadrul procesului de asistenţă socială; varietatea acestora ne ajută să abordăm problemele în mai multe modalităţi posibile; explică şi monitorizează acţiunile umane; conferă o anumită siguranţă asistentului social în intervenţiile sale; ajută la alegerea abordării teoretice care se potriveşte cel mai bine în munca cu beneficiarii; obiectează practica, în sensul că elimină subiectivismul; oferă metode şi modele în baza cărora, se stabilesc tehnicile de lucru; creează baza de responsabilitate în asistenţa socială; oferă o justificare a intervenţiilor practice.”

Asistenţa socială se adresează tuturor persoanelor care se află într-o situaţie de dificultate pe o perioadă de timp determinată sau nedeterminată. Aceştia sunt numiţi beneficiari deoarece beneficiază de programele de asistenţă socială dezvoltate fie de autorităţile publice locale, fie de organizaţiile nonguvernamentale.

În această situaţie, asistentul social are rolul de a ameliora suferinţa beneficiarului şi de rezolva cu succes cazul, aplicând unele teorii sau chiar câte puţin din fiecare. În practica de asistenţă socială vom întâlni o multitudine de probleme sociale care vor amplifica numărul beneficialor, precum vom observa în cazul următor.

Studiu de caz:

Domnul Ionescu are doi copii de 10 şi respectiv 17 ani. Este un fost marinar care mai mult a fost plecat de acasă. A avut un accident, în prezent este bolnav şi nu va mai pleca. Nu prea ştie să se ocupe de copii, întrucât, soţia sa, a plecat în Spania, în urmă cu un an, şi nu s-a mai întors.

Copilul de 10 ani are tulburări de comportament, iar cel de 17 ani este în risc de abandon şcolar. Tatăl se află într-o stare de depresie şi nu ştie cum să acţioneze în această situaţie.

Rezolvarea cazului:

În scopul rezolvării acestui caz, pentru partea de consiliere, am ales trei teorii, şi anume: teoria comportamentalistă, teoria rezolvării de probleme şi teoria sistemică. În practica asistentul social se recunosc existenţa mai multor teorii utilizate. Teoriile alese mai sus se încadrează în categoria teoriilor centrate pe individ.

O teorie pe care am propus-o pentru rezolvarea cazului este teoria comportamentalistă. Ea face parte din ciclul teoriilor comportamentaliste şi au apărut ca o reacţie la teoriile psihodinamice. Această teorie relatează faptul că personalitatea umană se structurează şi funcţionează în raport de stimulii externi, de situaţii, de rolurile şi interacţiunile sociale, şi nu de forţele psihice interne/abisale. De asemenea, abordează comportamentele observabile, măsurabile şi descriptibile în termeni concreţi.

Comportamentul uman este fie adaptiv, fie maladaptiv. Comportamentul adaptiv generează simptome, pe când comportamentul maladaptiv a permis cândva, subiectului, să evite anumite experienţe traumatizante, jenante, neplăcute, etc. Acestea tind să fie repetate, nu doar în prezenţa stimulilor care le-au generat, ci şi într-o serie de situaţii similare.

Teoriile comportamentaliste cuprin câteva principii de bază, şi anume: comportamentul uman este unul învăţat, comportamentul nedorit(ţinta, problematic maladaptiv) poate fi definit şi modificat prin metode şi tehnici specifice de intervenţie şi principiul schimbării comportamentului, care se realizează prin dezvoltarea şi asimilarea altor comportamente alternative pozitive, şi prin implicarea unor factori externi.

Teoriile comportamentaliste se împart în trei categorii, şi anume: condiţionarea clasică/pavlovista(Pavlov)-ecuaţia stimul-răspuns, condiţionarea operantă sau instrumentală(B.F.Skinner) şi învăţarea socială(A. Bandura).

Condiţionarea este procesul prin care comportamentul este învăţat, conectat mai mult sau mai puţin de stimulul pe care-l determină. Extincţia, adică stingerea, are loc atunci când se întrerupe relaţia stimul-răspuns. În acest caz, se aplică tehnica desensibilizării sistematice prin care se reduc comportamentele nedorite prin punerea în acţiune a altor comportamente antagoniste. Spre exemplu, subiectul este învăţat să se relaxeze în prezenţa unor stimuli reali sau imaginari care produc anxietate. Această tehnică se foloseşte în dezalcolizare, fobie, anxietate, probleme sexuale.