Grădina Cișmigiu

Grădina Parc Cișmigiu este cea mai veche grădină publică din București. Este așezată în centrul orașului, are o suprafață de circa 16 hectare. Parcul este marginit de bulevardele Mihail Kogalniceanu (la S) si Schitu Magureanu (la V) si de strazile Stirbei Voda (la N) si Brezoianu (la E) si are intrari mai multe intrări: doua prin bulevardul Regina Elisabeta, doua prin bulevardul Schitu Magureanu, una prin str. Stirbei Voda.

Principalelor etape de evolutie ale Gradinii Cișmigiu si evidențierea valorilor culturale.

Forma parcului și nucleul compozițional de amenajare au fost stabilite din prima etapă a proiectării parcului, la ordinul dat de Generalul Kiseleff in 1830. Înainte de a se lua hotarârea amenajării unui parc, terenul era unul mlăștinos certificat ca primă datare prin planul Bucureștiului ridicat de ofițerul austriac Ferdinand Ernst in 1791.

Terenul, cunoscut sub numele de “Balta lui Dura Neguțătorul” avea un caracter public însă din punctul de vedere al cerințelor igienice, funcționale și estetice era departe de a constitui o grădină sau un loc de promenadă pentru bucureșteni.

Terenul pe care a fost amenajată Grădina Cișmigiu se afla în zona joasă, deseori inundabilă a Bucureștiului, situată la extremitatea vestică a centrului orașului. La sud zona era delimitată de Podul de Pământ care va deveni mai târziu Calea Plevnei. În zona Cișmigiului, Podul de Pământ avea un traseu relativ paralel cu Dâmbovița. Celelalte laturi ale marii insule în mijlocul căreia se afla balta Cișmigiului erau străzile (ulițele) Schitu Măgureanu la vest, Știrbei Vodă la nord, respectiv Brezoianu la est. Biserica Schitu Măgureanu a fost construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea dar, distrusă în urma unor calamități naturale, a fost reconstruită în 1884.

Primele lucrări ce sunt intreprinse în vederea transformării zonei mlăștinoase în parc se datorează lui Kiseleff și sunt consemnate prin documente de arhivă privitoare la mici amenajări și lucrările de secare a mlaștinii realizate in 1837. Cu toate acestea, un plan al Bucureștiului din 1942 semnalează faptul că la acea dată încă nu putea fi vorba de o grădină publică și zona ce ocupă o mare întindere era încă un teren mlaștinos.

O etapă ulterioară poate fi semnalată prin trecerea întregii zone în proprietatea administrației orașenești în 1845 urmată de planul ridicat de Boroczyn in 1846, când forma generală a lacului este conturată, iar pe suprafața acestuia se alfă deja insula; în acest loc se știe că încă de pe atunci există o “cârciumă” ascunsă de un desiș de trestie.

Urmatoarea etapa importantă din istoria grădinii Cișmigiu este marcată de decizia oficială din 1850 de a se încheia lucrările de amenajare ale grădinii publice, executate conform unui proiect. Pentru aceasta, domnitorul Gheorghe Bibescu l-a însărcinat pe austriacul Fridrich Wilhelm Meyer , peisagistul baronului Hegal, directorul grădinilor imperiale austriece sosit la București pentru amenajarea grădini Kiseleff, să întocmească planul noului spațiu de agrement al Capitalei. Documentul ce se pastrează în urma proiectului lui Meyer este un desen axonometric (datat 1858) ce înfățiăează propunerea pentru amenajarea grădinii. Un instrument grafic ajutător este planul topografic din 1852, a doua ediție, sintetizată și actualizată, a planului din 1846. In ceea ce privește forma generală a grădinii, aceasta suferă puține transformări, grădina întinzându-se pe întreaga suprafața intrată anterior în domeniul public. Unul din elementele componente esentiale ale grădinii îl reprezintă balta existentă, a cărui formă generală Meyer o preia, organizând compoziția noii grădini raportându-se la aceste referințe date. Scopul amenajării parcului era acela de a oferi orașului o zonă de promenadă publică, înverzită, ușor accesibilă pietonal și ruptă de forfota și praful din centrul orașului. In 1868 cel puțin, conform descrierilor lui Ulysse de Marsillac, acest scop al grădinii fusese atins, Cișmigiul fiind și atunci una din puținele locuri de promenadă accesibile pietonal din centrul orașului.

Relația cu orașul. Conform proiectului lui Meyer, în relația grădinii cu orașul limitele acesteia sunt puternic înverzite prin plantarea unor grupuri dese de arbori în scopul creerii unei bariere verzi ce delimita funcțional și vizual compoziția interioară a grădinii.