Arhitectură

TRANSFORMAREA OBIECTULUI DE ARHITECTURA IN TIMP

Istoria arhitecturii este strans legata de istoria umanitatii. Primele forme ale arhitecturii au aparut odata cu dorinta omului de a se simti in siguranta fata de natura, animale sau de semeni ai sai si de milenii pana in ziua de astazi, obiectele de arhitectura se afla intr-un proces permanent de evolutie, de transformare.

Cladirile au o caracteristica aparte ce imprima un puternic impact asupra societatii si anume capacitatea lor de a dainui peste secole sau chiar milenii. Astfel acestea sunt martore la schimbari de regimuri religioase si politice.

Mediul construit reprezinta cea mai evidenta dovada a evolutiei continue a civilizatiei umane. Conservarea acestuia, ca supravietuitor al diferitelor epoci si culturi, nu inseamna ca se face doar prin procesul de restaurare. Probabil cel mai interesant mod de conservare il reprezinta reciclarea cladirilor vechi, adaptarea lor la o functiune, diferita de cea care le-a fost asociata initial, ceruta de schimbarile intervenite in societatea contemporana.

Timpul, perceptia si necesitatea ne imping sa recurgem la transformari de esenta. In momentul in care un obiect de arhitectura nu se mai preteaza functiunii initiale, datorita unui cumul de factori, asupra acesteia se poate interveni cu printr-un proces de transformare pentru a deservi o noua functiune.

Astfel am urmarit cum de-a lungul timpului templele grecesti si romane au fost transformate in biserici crestine, manastirile anglicane sunt transformate in case taranesti, iar palatele franceze si rusesti devin muzee ale poporului.

Si in ultimul secol am fost martori la asemea transformari: mori si gari americane din secolul al XIX-lea au fost transformate in mall-uri si hoteluri, cladirile industriale sau de birouri de la mijlocul secolului XX sunt astazi transformate in functiuni de locuire sau spatii de distractii, pentru simplul motiv ca sunt mult mai usor si mai ieftin de transformat decat de construit.

“Deoarece structurile au tendinta de a supravietui functiunilor, cladirile au fost in permanenta adaptate unor noi moduri de folosire- lucru care a facut posibila, generartie dupa generatie, extragerea unui sentiment al continuitatii si stabilitatii din mediul fizic construit.”

Serban Cantacuzino, “Re-Architecture – old buildings/new user”.

CENTRUL ISTORIC

In cadrul notiunii de interventie contemporana in centru istoric, notiunea de centru istoric sta la baza lucrarii, ea generand lucrarea. Astfel datorita acestui fapt este nevoie de o analiza care releva toti factorii care actioneaza asupra acestui tip de spatiu si asupra acestei notiuni.

Pentru a intocmi o analiza corecta asupra insertiilor contemporane in centre istorice, ar fi necesar sa definim notiunea de centru istoric.

Centrul istoric poate fi definit drept o serie de elemente insumate, o arie bogata de vestigii importante pentru istoria arhitecturii si urbanismului.

Analizam o serie de definitii ale centrului istoric adunate din diverse lucrari de specialitate.

“o zona delimitata de repere naturale, arheologice, arhitecturale, care poarta implantate masivele construite ale unei asezari cu caracter istoric(diferenta specifica), transmit reciproc o seama de caracteristici care contribuie alaturi de amprenta unei etape a evolutiei sociale, in expresia lor stilistica arhitecturala la determinarea tipului asezarii, a specificului, personalitatii si valorii sale”

Gh.Curinschi Vorona-“Raportul intre vechi si nou”, Arhitectura, 4/1976

Tot Curinschi Vorona afirma despre notiunea de centru istoric ca “reprezinta unitatea intre componentele sale functionale, plastice si valorii sale”.

Dezvoltand cele trei componente ale centrului istoric identificam componentele functionale drept fiind fondul construit, reteaua stradala, sistemul de spatii publice plantate si neplantate, piata, targul etc. Componentele plastice se refera la tipul de amplasare a fondului construit pe parcela, dominantele arhitecturale si urbanistice, perspective specifice din interiorul asezarii, silueta asezarii perceputa din exterior, raportul dintre asezare si mediul natural din proximitate.

“Centrul istoric reprezinta inima oricarui oras, zona ultracentrala, care in general concentreaza cele mai importante valori, cea mai intensa dezvoltare a constructiilor, cea mai mare concentrare de trafic pietonal si rutier”.

Dictionar de Geografie Umana, Editura Corint, Bucuresti 1999.

Aceasta din urma explicatie pentru sintaxa de “centru istoric”, pe de o parte este mult diferita de viziunea arhitectului Curinschi-Vorona, care nu generalizeaza ideea conform careia centrul istoric reprezinta “inima oricarui oras”, deoarece un centru istoric al unui oras poate fi excentric in raport cu dezvoltarea teritoriala in timp a orasului respectiv, iar exemple care vin sa sustina acesta afirmatie sunt destule: orasele de coasta formate pe malul unei ape, sau pe un teren cu diferente mari de altitudine intre formele de relief, unde centrul istoric in majoritatea cazurilor ocupa zona cea mai inalta.