Arta Care Este Promovata de Francmasoni

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Arta Care Este Promovata de Francmasoni.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 18 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Arta

Extras din document

In arta, francmasonii ne fac sa "admiram" cu zel expresionismul abstract, cubismul, minimalismul. In literatura destinata maselor, francmasonii ne fac sa ne "delectam" cu satanismul, pornografia si "comicul" mutilarii si torturii; în cea destinata culturnicilor, învatam structuralismul si formulele matematice aplicate hodoronc-tronc acolo unde nu se potrivesc. Critica literara este "post-structuralista" si foloseste termeni ca "metataxis", "paralogic", "non-referential", "logocentrism". Parintele deconstructivismului, francezul Jacques Derrida, se mira singur de avântul pe care l-a luat teoria lui în Statele Unite. La început, Derrida si colegii lui (Jacques Lacan, Michel Foucault, Roland Barthes, Paul de Man, cel care zice ca literatura nu e decât zgomot lipsit de semnificatie), au insistat ca nimic nu conteaza decât textul: adica, atunci când Milton scrie "orb în Gaza la moara cu sclavi", nu trebuie sa stii nici ce e Gaza, nici despre ce moara cu sclavi este vorba, nici cine a fost orb în Gaza la moara cu sclavi si cum de a ajuns acolo si nici de ce se plânge. Aceste lumini ale intelighentiei progresiste au ajuns la concluzia ca oricum cititorul nu poate ghici despre ce este vorba, caci nici un text nu are o semnificatie în sine si poate însemna, vorba lui Bacovia, orice si tot nimic. Derrida si distinsii lui urmasi umplu, cam inconsecvent, kilograme de hârtie cu textele lor si ocupa toate publicatiile de specialitate cu scrieri care, conform teoriilor lor, înseamna orice si tot nimic. Emulii americani ai lui Derrida scriu interpretari si critici care demonstreaza ca orice text înseamna orice: astfel, un profesor de la Universitatea din California a scris în 1978 ca atunci când Huckleberry Finn încearca sa vrajeasca un spirit dintr-o cutie veche de conserve, el de fapt se masturbeaza; catedra de Engleza a Universitatii din Michigan a organizat un colocviu despre travestism la Shakespeare, Brecht si Caryl Churchill; la Universitatea Brown, interpretarile acestea semiotice au proliferat în asa masura încât s-au despartit de catedra de Engleza si formeaza o catedra aparte, care se ocupa si de alte feluri de texte, exprimate prin muzica, voce, ori film. Membrii acestei catedre produc lucruri bizare, ca de exemplu filmul "Mama, mama, unde mi-e creierul?", un film scris în 1987, al carui autor si-a descris ulterior creatia ca "un gunoi vechi post-modernist plin de rock". Studentii cutreiera pravaliile si spalatoriile din Rhode Island cautând "semnele" care "înseamna" Rhode Island. Dizertatia unui doctorand din 1985 de la Universitatea Irvine, din California, este despre Productiile ideologice în industria restaurantelor si demonstreaza, pe baza a patru tipuri de lanturi de bodegi cu servire rapida si bufete express, ca "atunci când omul crede ca-si cumpara ceva de mâncare, în realitate ceea ce primeste este de fapt un text care poate fi descifrat". Se descifreaza acest text examinând usile, dosurile, ferestrele, lumina, menu-ul si alte elemente; apoi se vede cum "ideologia comerciala se integreaza în cultura post-modernista care se dezvolta". Pare de râs dar nu e. E de plâns. Caci aceasta este o teza pentru care candidatul a primit titlul de doctor si acest doctor, intelectual si profesor universitar modeleaza mintile tineretului. Si Sykes vede pericolul acestor ridicole exercitii ale culturnicilor, caci ele nu se petrec alaturi de cultura adevarata, ci în locul ei. Houston Baker, profesor la Universitatea din Pennsylvania, zice ca nu exista diferenta calitativa între autori. Robert Scholes scrie în 1986 ca absolventii unei facultati literare n-au nevoie sa fi auzit vreodata în viata lor de Homer, Platon, Aristotel, Dante si Shakespeare. E.D. Hirsch Jr. se asociaza acestor idei în mod perfid, tipic - pretinzând ca le combate. In articolul lui despre <Alfabetizarea culturala> (Salmagundi, toamna, 1986), el demonstreaza ca nimeni nu are nevoie sa citeasca nimic pentru a fi cult - nimic altceva decât articolul lui. Dar profesorii universitari americani au mers si mai departe si au absolvit studentii de la obligatia de a citi ceva. Comitetul pentru Programa Analitica a Studentilor de la Facultatile de Engleza s-a întrunit pe la sfârsitul deceniului al optulea si a decretat ca studiind literatura engleza si americana nu trebuie sa studiezi autori ca Shakespeare, Donne, Milton, putând studia absolut orice-ti trece prin minte, caci, zice comitetul, "actul de a trai si interpreta literatura nu trebuie sa fie legat de anumite obiecte". Mai mult, neavând obligatia de a citi si cunoaste anumiti autori, studentii devin liberi sa învete "trairea actului cititului". Astfel s-a legiferat în mod oficial în programa analitica universitara analfabetismul; "trairea actului de a învata" este exact ceea ce a introdus Dewey în scolile primare când a eliminat cunoasterea alfabetului si a numerelor, scrisul, cititul si socotitul din scoli.

Marii preoti ai analfabetismului cu diploma universitara de la catedrele de literatura au succes. La Universitatea Duke, una dintre cele mai prestigioase, s-au adunat vârfurile intelectualilor: Stanley Fish, seful catedrei de Engleza, care în scrierile lui recunoaste ca exista semne fizice tipografice pe hârtie, dar semnificatia lor e alta la fiecare contact chiar cu acelasi cititor. Barbara Herrnstein Smith, care urma sa fie presedinta Asociatiei de Limbi Moderne, Frank Lentricchia, autorul cartii "After the New Criticism - Dupa critica noua" si cel mai mare critic literar marxist al Americii, Frederic Jamerson, care vede totul conform luptei de clasa descrise în termenii revolutiei de la 1848 sunt platiti cu salarii de sute de mii de dolari anual fiecare si au fost descrisi de un coleg ca "cei mai bogati marxisti din America". Acesti campioni ai maselor exploatate, înfometate si oprimate si-au angajat apoi sotiile ca profesoare la aceeasi catedra cu ei si apoi prietenii. Cu totii sunt critici deconstructivisti, cu totii marxisti si campioni ai maselor populare. Când un student l-a rugat pe un distins profesor de la Duke sa analizeze o poezie a lui Baudelaire, profesorul (a carui specialitate era aceea a poeziei) n-a putut sa o faca si a raspuns doar ca "a citit cam de mult poezia, dar vede ca are 36 de versuri". Pâna si Harold Bloom, care si-a construit reputatia pe o mare doza de marxism si critica de text, îi descrie pe acesti oameni de cultura si literati ca pe "noii stalinisti ai catedrelor de Engleza".

Fisiere in arhiva (1):

  • Arta Care Este Promovata de Francmasoni.doc