Budism

Ca religie izvorâtă în perimetrul indian, buddhismul se va prezenta ca o atitudine reformatoare a vechilor structuri panindiene. Ştim că vechile structuri indiene aveau ca punct de plecare concepţia despre Brahman şi despre Atman ca realităţi care cuprind existenţa şi care realizau întregul edificiu doctrinar cunoscut sub denumirea de hinduism. Evident, doar o anumită parte din vechile viziuni se vor mai regăsi în noua concepţie despre lume şi viaţă, motiv pentru care Welthanshaung-ul buddhist se va constitui ca o formă cu totul specială.

Predica buddhistă se va formula în termenii cei mai materialişti cu putinţă, nemaigăsindu-se o ontologie aşa cum era ea formulată în hinduism, ci doar o concepţie despre existenţă care pleacă de la observarea înlănţuirilor de cauze şi de efecte observabile în domeniul creatului şi „realizabile” prin meditaţie. Predica buddhistă originară se va constitui într-un compus de date care vor să transmită informaţia că tot ceea ce există se lasă clasat în norme şi categorii de diferite nuanţe ce se regăsesc într-o permanentă stare de condiţionare. Concepţia va fi cunoscută în gândirea buddhistă clasică cu numele de Lanţul cauzalităţilor (prtittyasamudpada).

În context tibetan buddhismul se va implanta ca o realitate care se va deosebi de structurile doctrinare întâlnite prin aceea că nu propune o nouă dimensiune asupra existenţei, ci o nouă formulare asupra acesteia care în termeni noi meditează asupra existenţei într-un stil mai apropiat de mistica esoterică specifică religiei Bon.

Se poate spune că religiile tibetane, până la apariţia buddhismului în acest perimetru extrem de misterios pentru mulţi cercetători, reprezintă o remarcabilă sinteză ca un rezultat al unui lung şir de procese de asimilare şi de sincretism. Istoria religioasă a Tibetului era interpretată nu până de mult ca o permanentă stare conflictuală între religia autohtonă, adică religia Bon şi buddhismul indian care a triumfat în cele din urmă în Tibet sub forma lamaismului. Se poate spune că religia Bon, religie anterioară buddhismului tibetan, este o religie care are un caracter exotic şi sincretist derivat din sursele sale iraniene şi indiene. Sub veşmânt lamaist sau Bon istoricii au putut descifra treptat trăsăturile specifice ale religiei tradiţionale. De aceea istoricii tibetani au început să deosebească între „religia zeilor” (lha-chos) şi „religia oamenilor” (mi-chos), prima desemnând religia Bon sau buddhismul, iar a doua religia tradiţională. Nu vom intra în amănunte cu privire la cea de a doua formă, ci vom prezenta în primul capitol elementele fundamentale care compun prima formă de tradiţie religioasă, adică forma Bon, pentru că pe aceasta se va grefa treptat forma de buddhism ce va căpăta mai târziu numele de buddhismul tibetan sau lamaism.

Astfel religia Bon, ca ansamblu de practici religioase, este, de fapt, o substituire a vechii religii a oamenilor, a cărei formare va urca până în secolul al XI-lea d. Hr. Deşi vechea religie tibetană a fost desemnată cu termenul de Bon, cercetătorii sunt de acord că trebuie să rezerve această denumire numai lui Bon-Po, care nu se constituie ca religie înainte de secolul al XI-lea d. Hr., dar care conţine elemente prebuddhiste. Despre întemeietorul acestei religii, numit, Shenrab-ni-bo vom vorbi în capitolul rezervat Bon-lui.

Trebuie reţinut faptul că buddhismul tibetan nu poate fi descris fără o prezentare a concepţiilor buddhiste fundamentale, concepţii de la care pleacă de fapt întreaga formulare buddhistă tibetană. În fapt buddhismul tibetan se prezintă ca o selecţie de date ale buddhismului clasic în care se regăsesc fundamentele acestuia grefate pe concepţii de origine Bon. Problema suferinţei, a transmigraţiei, Lanţul cauzalităţilor (pratityasamudpada), problema Nirvanei sau a samsarei vor fi regăsite şi în această formă de buddhism. Lumea fenomenală este, din perspectivă buddhistă, o iluzie care se întinde la infinit aidoma întregului complex de percepţii din interiorul individului şi care nu există ca existenţă în sine, ci doar ca reprezentare. Este motivul pentru care se va nega existenţa lumii, a sinelui conştient, iar omul şi întregul complex care-l alcătuieşte va fi perceput doar ca o compoziţie alcătuită din „agregate” (skandhas). Acestea supravieţuiesc prin reîntrupări succesive. Se va întrupa într-o nouă formă de existenţă iluzorie doar complexul de skandhas ce duce cu sine bagajul de „informaţii” acumulat în vieţile anterioare. Singura realitate care trebuie observată consecvent este aceea a suferinţei şi a modului cum se poate ieşi din aceasta.