Decalog

1. Abandonati orice preconceptie, voi ce intrati aici!

Suntem supusi unei interminabile pleiade de idei preconcepute în materie de orice. Vasali propriilor stereotipii si avalansei de modele mostenite/ingerate din mass-media sau determinate de parcursurile întâmpinate benevol sau fortat, suntem o societate a generalizărilor, care încurajează iluzia behaviorismului (pe care eu personal o resping). Dealungul istoriei până în plina perioadă deconstructivistă în care ne aflăm, curentele si-au negat predecesorii, revolutiile au luptat pentru instituirea Noului, vizionarii au restabilit parametrii gândirilor de orice tip, dar de cele mai multe ori s-au lăsat ghidati de preconceptia “înainte nu era bine”. În pictură, sculptură, teatru, literatură, film, experimentul a servit drept infuzie de viată, negările si refuzurile, dincolo de poezia lor au născut noile valori si au insuflat forta regeneratoare a schimbării. Dar nevoia puerilă de negare fără argument, narcisist-autosuficientă, nevoia de încadrare a fiecărei existente si manifestări într-un barem reprezintă pericolul suprem si castrant al ideii fixe. Ani de zile au existat “Manuale” ale actorului unde emotiile si intensitătile îsi găseau reprezentări grafice, Julieta a fost mereu o tânără bălaie, ingenuă pală, hieratică, Richard III vine aproape cu un portret atasat capodoperei shakespeariene, vocea masculină baritonală te duce cu gândul la personajul brav, tenorul e Romeo, Nina plânge mult, frazarea dificilă sau atipică sunt ale sceleratului de factură karamazoviană, “tu vei juca mereu (introduceti emploi )”. Personal, toate aceste considerente mă duc cu gândul foarte departe de asa-zisa “arta a actorului” înspre un functionărism trist si searbăd. Am învătat că propria galerie imagistică mă încorseta în demersul creativ, că stereotipul bloca accesul către jocul complet. Dealtfel Stanislavski, în “Munca actorului cu sine însusi” combătea aceste principii seci. Pe de alta parte, în timpurile noastre, masticarea hranei informationale revine mass-mediei. Voi reveni în cele ce urmează la prefabricarea si închistarea imaginatiei. Înainte as vrea să vorbesc despre câtiva dintre avantgardisti, despre revolutionarii perioadelor lor, cei care au luptat cu perceptia asupra artei ce dihotomiza relatia artist-spectator, alienând doua forte ce pot functiona numai împreună.

Artaud, devenit martir cultural prin stigmata nebuniei în plină perioadă a dezinstitutionalizării, a redescoperirii umane prin negarea discursului ca fiind opresiv, a lucrat prin “teatrul cruzimii” pe care îl propovăduia la desfacerea conventiei si la instituirea, trecând prin învătăturile si particularitătile teatrului oriental, unui nou limbaj teatral universal. A luptat cu pozitia pasivă a spectatorului neimpresionabil, propovăduind o purificare ce pornea dintr-un sacrificiu scenic al actorului, o cruzime îndreptată către performer ce l-ar fi transformat într-un preot al vindecării.

Suprarealistii din rândul cărora îsi trăgea seva, la rândul lor, atacau rautiunea carteziană, manifestându-si mentalitatea cu preponderentă stângistă. În ferventa perioadei post-dadaiste, când includerea în artă a spectatorului căpătase proportii distructive (faimoasele vernisaje unde privitorii primeau topoare la intrare oferindu-li-se libertatea de a ataca si distruge arta care le dispăcea sau contravenea dorintelor si propriilor manifeste, sau hălci de carne însângerate în scopuri asemănătoare) se naste teatrul de agitatie, o formă antiimperialistă, anticolonialistă, de factură sovietică, ce prin forma rigidă si eminamente didactică (“Teatro de Ahora” al lui Juan Bustillo Oro si Mauricio Magdalena) sfida conventiile unui teatru liric, al imaginatiei si beatitudinii, negând katarsisul si instigând la actiune.

“Atunci când avantgarda secolului XX îsi atinge culmea si se aude proclamând că “regula este că nu există nici o regulă” poate că nici nu bănuieste că astfel, prin însăsi negatia normei, instituie o noua lege”.(Ana Maria Nistor, “Teatrokratia”). Viitorul a confirmat.

Ideea de bază pe care as vrea să o subliniez este pericolul pe care preconceptia despre cum ar trebui să fie teatrul, CUM SE FACE TEATRU, cum arată un personaj, cum trebuie abordat un rol o reprezintă. În ceea ce ma priveste nu există reguli si canoane de neînlăturat. Minunea acestei arte constă în diferentele de abordare, în surpriza pe care o poate suscita, pentru că previzibilul nu naste adevăr nici revelatie.

Am descoperit, după multă vreme în care m-am făcut vinovată de asemenea dogme, frumusetea unei apropieri nepărtinitoare, interesate fără să-si nege inteligenta de tot ce înseamnă stil teatral. Cu o educatie riguroasă si putin paralizantă în cinematografia contemporan-realistă, am ajuns să iubesc teatrul expresionist, să mă simt minunat în Commedia dell’ Arte, să descopăr valente ale întrupării subconstientului si arhetipurilor din mine în teatrul antic. Deci prima mea lege a venit cu cele mai pregnante ecouri în dezvoltarea mea si în începuturile mele.