Kitsch-ul

I. KITSCHUL – FENOMEN ŞI OBIECT

Numeroase definiţii şi interpretări pornesc de la etimologia termenului consacrat pentru denumirea acestui fenomen.

Conform Dicţionarului de estetică generală (1972) “kitsch-ul este un cuvânt german intraductibil, intrat ca atare în fondul de termeni internaţionali ai esteticii şi utilizat pentru a desemna arta de prost gust, pseudo-arta, precum şi toate acele produse estetice concepute în spiritul exploatării doar a unuia sau a unora dintre grupurile de stimuli ce intră în compunerea artei: stimuli de ordin biologic, de ordin etic (sentimentalismul), de ordin magic sau ludic”.

Esteticianul francez Abraham Moles, în lucrarea sa “Psihologia kitschului", precizează: “<kitsch> este un cuvânt foarte cunoscut în germana vorbită în sud; cu sensul modern, el apare în München, în 1860, verbele <kitschen> şi <verkitschen> însemnând <a face ceva de mântuială> şi, respectiv, <a degrada, a măslui>”.

Termenul de kitsch este indisolubil legat de sfârşitul secolului al XIX-lea, când unii pictori münchenezi confecţionează şi pun în vânzare, din necesităţi pecuniare, primele prototipuri ale picturii kitsch. Drept pentru care, această noţiune este şi astăzi asociată cu opere aparţinând artelor plastice şi, în primul rând, picturii.

În literatura estetică de după 1900, cuvântul kitsch îmbracă întotdeauna conotaţii negative şi abia o dată cu epoca artei populare, artiştii îşi permit să îl preia cu titlul de distracţie estetică, în istoria artelor aceasta fiind prima etapă a reconsiderării în curs de înfăptuire a conceptului.

Kitsch-ul este pseudo-artă sau artă surogat, dar nu numai atât. El poate să apară în numeroase alte ipostaze care nu au de-a face cu arta.

Kitsch-ul apare în toate sferele de manifestare, de la un simplu obiect, la starea de spirit şi mentalitatea generalizată kitsch - ca expresie şi satisfacere a unui gust estetic primitiv, nedezvoltat, necizelat şi, mai ales, a unui gust estetic pervertit (Gavril Maté, “Universul kitsch-ului - o problemă de estetică”).

Se vorbeşte astfel, despre :

- artă kitsch sau, mai degrabă, de un kitsch al artei (şi care se referă la obiectele de artă şi la tipul de aranjare a acestora într-un cadru dat, precum şi la relaţiile dintre ele);

- operă kitsch (exemplu castelul german al lui Ludovic de Bavaria),

- ambianţă kitsch (exemplu marile magazine de antichităţi),

- mobilier kitsch, decor kitsch, muzică kitsch, literatură kitsch etc.

Kitsch-ul este acceptarea tacită, pe scară socială, a unei plăceri estetice de prost gust, desemnând prostul gust în general. Kitsch-ul se referă prin urmare la un univers lipsit de profunzime şi de semnificaţii sociale umane superioare. Kitsch-ul, în toate ipostazele sale, constituie un fenomen surogat. El înlocuieşte autenticul, care lipseşte sau este inaccesibil din motive financiare, materiale sau de altă natură;

Definitoriu, mai ales în zilele noastre, este caracterul de masă al fenomenului kitsch; kitsch-ul reprezintă un produs de masă şi pentru mase, este expresia cercetării, stabilirii şi satisfacerii preferinţelor şi aşteptărilor masei neinformate. Putem spune că este, în esenţă, un sistem estetic de comunicare pentru mase largi.

Există două mari perioade importante ale dezvoltării kitsch-ului:

a) prima este legată de triumful burgheziei celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi este cuprinsă între anii 1860-1900. Această societate este simbolizată de marele magazin legat de manufactură, care se ambiţionează să satisfacă toate cerinţele, se răspândeşte la sate, prin sistemul de vânzare prin corespondenţă şi la oraşe, prin sucursalele ce păstrează ceva din prestigiul firmei-mamă;

b) a doua perioadă este cea care se conturează sub ochii noştri, un neokitsch al consumabilului, al obiectului văzut ca produs, al mulţimii de elemente tranzitorii.

Pe măsură ce s-a depăşit kitsch-ul romantic al perioadei ascensiunii burgheziei, încheiată cu “epoca 1900" şi ca urmare a dezvoltării şi înfloririi funcţionalismului şi a mişcării de estetică industrială, începe să se construiască un kitsch modern, simbolizat prin apariţia magazinelor cu preţ unic (totul costă 1$) şi a supermagazinelor care împânzesc viaţa noastră cotidiană. A apărut prima dată în SUA, în perioada 1900-1920, fiind inaugurat de Woolworth şi, ulterior, s-a răspândit în Europa anilor 1925-1930. Kitsch-ul modern al supermarketului este un mod de acces la cultură pentru masele largi; supermagazinul adoptă doctrina culturală demografică (publicului să i se dea ceea ce cere) şi o colorează cu un modernism de bună calitate, orientat spre progres, astfel încât clientul să se simtă în pas cu progresul. În lumea obiectelor, obiectul kitsch ocupă un loc aparte, pentru că el reflectă foarte fidel fizionomia aparte a societăţii contemporane.

După Abraham Moles, obiectul kitsch se defineşte prin următoarele trăsături exterioare: • contururile obiectelor şi componentelor în general sunt complexe, încâlcite;

• obiectele kitsch comportă rareori suprafeţe neîntrerupte, în general suprafeţele fiind umplute sau îmbogăţite cu reprezentări, simboluri, ornamente;

• contrastele de culori pure complementare, tonalităţi de alb, în special trecerile de la roşu la roz-bombon, la violet sau liliachiu lăptos, ca şi combinaţiile între culorile curcubeului, care se amestecă unele cu altele, reprezintă caracteristici ale coloristicii kitsch;

• materialele încorporate arată rareori ceea ce sunt de fapt: lemnul este vopsit ca să imite marmura, suprafeţele de plastic sunt ornamentate cu motive de fibre încorporate, obiectele de zinc sunt alămite, statuile de bronz aurite, materialele sunt deci deghizate. Şi toate acestea în opoziţie cu produsele a căror valoare estetică se defineşte prin echilibru, armonie, claritate, ordine.