Stilul Brâncovenesc

1.Apariţia stilului

Constantin Brâncoveanu (1654-15 august 1714) a fost domnitor al Ţării Româneşti între 1688 şi 1714. A fost un iscusit diplomat, dar şi un mare cărturar, înconjurându-se de învăţaţi români şi străini.

Stilul brâncovenesc a apărut în Transilvania şi Ţara Românească, între anii 1678 şi 1725.S-a născut la Hurezi,unde se află principala ctitorie de cult a lui Constantin Brâncoveanu şi totodată, cel mai vast ansamblu de arhitectură monastică din Ţara Româneasca. De asemenea, este rezultatul firesc al evoluţiei artistice şi culturale din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Mănăstirea Hurezu

Anii 1688-1714 marchează epoca lui Constantin Brâncoveanu, care este printre cele mai prospere din arta şi cultura românească. Experienţa artistică tradiţională îsi sporeşte vigoarea prin asimilarea unor mijloace de circulaţie europeană, anii domniei Brâncoveanului reprezintă un moment de vârf în dezvoltarea artei româneşti. Din nordul Transilvaniei şi până pe coastele răsăritene ale Mediteranei, din Epir şi până în Caucaz, autoritatea culturii şi artei brâncoveneşti a fost o mărturie de valoare a cărei semnificaţie face de prisos orice comentariu.

Arta epocii lui Matei Basarab nu reuşeşte să determine un stil propriu-zis, însă oferă material foarte valoros, premise posibile ale unei autentice înfloriri artistice. Stilul Brancovenesc se naşte în urma unei sinteze a elementelor deja existente, resursele fiind valorificate prin interpretări sensibile, contrucţiile devin mai svelte, cu o eleganţă a proporţiilor, stâlpii masivi de cărămidă sunt înlocuiţi cu sprintene coloane de piatră, arcadele devin mai largi, iar pridvoarele devin mai aerisite. În tratarea interioarelor şi exterioarelor decoraţia este voluptoasă, influenţele subtile ale barocului simţindu-se în gustul rafinat şi sigur al acestora.

Palatele şi ctitoriile care preced epoca lui Brâncoveanu devin cărturăreşti, şi clasice în abordare, iar forma întinereşte.

În momentul alegerii la tron a lui Brâncoveanu, acesta găseşte un adevărat şantier cultural şi artistic asupra căruia îşi pusese amprenta boierii cantacuzini. Acesta se dovedeşte a fi un iubitor al artelor , un preţuitor al carţilor, însă apariţia acestui stil nu avea numai un rol estetic şi cultural, ci şi unul de întărire a autorităţii domnitorului în ţară şi peste hotare.

Imensul tezaur de valori acumulate în câteva decenii, persistenţa în timp a mesajului lor, sunt dovezi ca epoca lui Brâncoveanu corespundea unei necesitaţi istorice de neînlocuit. Această artă avea rolul de a afirma aspiraţia de înnoire şi afirmare a unui întreg popor. În pragul epocii moderne, se impune prin originalitatea adoptării formelor tradiţionale la exigenţele unei gândiri în plin proces de emancipare.

Construit pe o bază românească cu o tradiţie nu foarte solid conturată, specificitatea stilului brâncovenesc din perspectiva unui stil original românesc este îndoielnică.Gustul barocizant al vremii şi influenţa eleganţei renaşterii tîrzii,suprapuse elementului naţional au dus la construirea unui stil eclectic cu statut derizoriu.În definitiv, stilul brâncovenesc este reprezentat de un grup de lăcaşuri de cult făcute mai mult sau mai puţin de aceleaşi echipe de meşteri sau în maniera primelor echipe,care au scris pagina fondatoare a stilului,după indicaţiile sau opţiunile voievodului eponim,pe un teritoriu limitat şi intr-o perioadă relativ scurtă de timp.

Prestigiul peste timp al acestui amestec de renaştere italiană,materiale locale şi tehnica combinată a meşterilor se datorează în mare măsură redescoperirii sale ca stil naţional. Din această cauză putem vorbi doar despre maniera de edificare proprie unei echipe de meşteri care au lucrat pentru şi la comanda lui Brâncoveanu în zona Vâlcei şi a Olteniei.

Mişcarea cărturărească care ia fiinţă în Moldova secolului al XVII-lea, influenţată de umanismul european, este una din premisele apariţiei stilului brâncovenesc, caracterizat prin recepţia barocului apusean şi programe artistice unitare.

Bazele înfloririi din epoca brâncovenească au fost puse în timpul celor două decenii de domnie a lui Matei Basarab(1632-1654), care asigurase Ţării Româneşti o anumită stabilitate politică şi favorizase dezvoltarea artelor. Printre cele mai importante edificii ale epocii lui Matei Basarab se numără biserica Mănăstirii Arnota (1633), biserica Schitului Crasna-Gorj (1636), biserica Schitului Topolniţa-Mehedinţi (1646), precum şi ansamblurile monastice de la Căldăruşani (1638) şi Brebu(1640- 1650), ctitorii care continuă evoluţia arhitecturii munteneşti prin preluări ale formelor gotice moldoveneşti, fără a depăşi însă un orizont provincial. O excepţie din punct de vedere calitativ şi programatic o constituie casa de piatră a cărturarului Udrişte Năsturel de la Herăşti (jud. Ilfov), care interpretează în stil oriental elemente ale Renaşterii italiene.