Substractul folcloric în lirica lui Octavian Goga

O.Goga a fost si el cu precadere un poiet al vremii sale, mai cu seama al celei perioade dramatice din istoria Transilvaniei, cînd oamenii din acel timp tragic aveau constiinta acuta a unor dezmosteniti de tara, de vatra stramoseasca, de libertate; rupti din întrgul, numit bastinasi razletiti atît de îndraznet de cei de sus, fara nici o rezerva, fiind-le calcate în picioare sentimentele  cele mai sincere si pure sentimente ale taranilor îndragostiti de meleagurile stramosesti.

O.Goga a venit ca un umar de sprijin, ca o consolare a acestor vremi dureroase, mai ales a taranilor, carora le-a dedicat toata viata ti gloria sa si pe care i-a facut personajele plîngerilor sale, plîngerilor si confesiunilor sufletului sau, învaluit de durerea celor mai obijduiti oameni în acele vremi- -taranii.

El este aureolat de toti transilvanenii drept un cîntaret al durerilor tarii lor si al nadejdilor poporului suprimat, considerînd poezia lui ca un Sxtil Puscariu  o ivire minunata în contextul epocii de lupta pentru nationalizarea spiritului public. Este bine cunoscut, însa, faptul ca cel care îl va impune pe poet publicului literar romînesc de la începutul secolului este T.Maiorescu. Si pentru el, ca si pentru ceilalti de altfel, poezia lui O.Goga dezvaluie legatura profunda, artistic semnificativa, cu locurile, oamenii si istoria Transilvaniei, relevînd  înainte de toate forma frumoasa în care autorul a stiut sa exprime cuprinsul patriotic .

Întreaga tara a poetului, cu natura, cu oamenii, cu istoria si cu povestile ei, ajunge în poezie printr-o stranie convertire ; desprins si desprinzîndu-se din contigent, poemul coboara în vesnicie, asezat în orizonturile universalitatii.

Multe din perlele lui O.Goga sunt catalogate ca cele mai compatibile cu sufletul omului, cu starea lui psihologica în anumite împrejurari, deseori fiind cîntate la diverse ocazi, în cele mai variate medii si mai pot fi auzite si astazi, îndeosebi în Transilvania, unde cultul pentru O.Goga intra în literatura cu ideea de a înfaptui monografia lirica a satului ardelean, si o va realiza magistral, prin ceea ce are mai bun si mai durabil în poezia ei. Însa notiunea de monografie nu trebuie sa ne duca cu gîndul la cea de sociologie,caci pîna la urma, prin toate datele obiectove, aceasta monografie este o radioscopie a sufletului romînesc. În contextul unei monografii lirice, Goga a facut sa vorbeasca din nou si într-un registru original, sentimente si idei, pe care cuvintele învechite ce abundau în poezie samanatorista a satului, nu le mai putea exprima.

Farmecul misterios al lunii pe care un Bolintineanu o vedea stralucind ca un glob de aur; Eminescu ca o regina a noptii sau o vatra de jaratic; Cojbuc ca o frunte de poet, îsi recapata prospetimea în versurile lui Goga, dezvaluind tainele noptii, vraja cerului , melancolia pamîntului la apusul soarelui. Poezia lui Goga, dupa spusele cercetatorului R.Munteanu, releva secretele izvoarelor care tresar la rasaritul soarelui, tainele padurilor, singuratatea maiestuoasa a înaltimilor montane, nostalgiile ce se degaja din valul brumei argintii si pierderea copilariei lînga o margine de drum.

Monografia aceasta are la baza cunoasterea directa a vietii, solidaritatea cu lumea satului, surprins cu însusirile sale specifice, caracteristice unui anumit moment istoric al existentei sale. Spatiul protector al poetului ramîne totusi satul. Angajarea sa este orientata înspre acest microclimat social unde pare sa se înfiripe, sau dimpotriva, sa se rupa destinul lumii. Afectiunea scriitorului este proectata asupra acelei lumi, evenimentele din mediul rustic, constituindu-se ca un centru al existentei. Filonul folcloric, se observa destul de lesne chear din titlul poeziilor sale, capatînd nuante si mai pronuntate pe parcursul lecturii acesrora.

Însa a suprasolicita taranismul lui O.Goga, pentru a explica atmosfera folclorica a versurilor sale, înseamna a forta usi deschise, pentru ca toata ziaristica sa o contine fara nici un adaos. Dar si a trece peste acest sector ideologic al operei, înseamna, deopotriva, a ne lipsi de un context atît de necesar cercetarii noastre.