Asigurarea de Răspundere Civilă

CAPITOLUL I

PRIMELE NOŢIUNI DE ASIGURARE

Dezvoltarea societăţii este marcată de efortul şi strădania oamenilor pentru propria lor propăşire şi pentru propria lor apărare în faţa unor evenimente care le pot periclita existenţa şi devenirea. Viaţa oamenilor nu este întotdeauna senină. Indiferent de câtă grijă se acordă evitării problemelor sau protejării bunurilor, niciodată nimeni nu poate fi sigur de succes. Unele evenimente negative (calamităţi ale naturii, accidente, pierderea sau micşorarea capacităţii de muncă în urma unor boli sau a bătrâneţii) implică traume psihice sau pierderi financiare semnificative. Cu toate acestea, oamenii doresc să se bucure de propriile lor locuinţe, să-şi conducă autoturismele, să zboare cu avionul, să navigheze fără să se teamă de potenţialele probleme care pot apărea. Asigurarea a apărut din nevoia de protecţie a omului în faţa unor pericole şi pentru găsirea soluţiilor adecvate de înlăturare a lor. Cele mai vechi forme de asigurare sunt întâlnite încă din antichitate şi datează de circa 6500 de ani. Meşteşugarii tăietori de piatră din Egiptul de jos au constituit un fond de întrajutorare, format anticipat, prin contribuţia tuturor pentru acoperirea pagubelor provocate de diverse nenorociri ce loveau membrii colectivităţii. În anul 650 înainte de Hristos, în Grecia Antică înţeleptul legislator Solon a obligat societăţile politice şi meşteşugăreşti să constituie un fond comun alimentat prin cotizaţii lunare, destinat să repare prejudiciile survenite în interiorul grupului. Este cea dintâi asigurare obligatorie care se cunoaşte. În Roma Antică s-a constituit o asociaţie de înmormântare pe baza unui Regulament al Colegiului funerar din Lavinium care funcţiona pe baza unor cotizaţii de înscriere şi a unor plăţi periodice. Membrii asociaţiei aveau astfel asigurate, la deces un rug şi un mormânt. Unele forme ale asigurării de bunuri sunt cunoscute încă din orânduirea sclavagistă, sub diferite forme. Astfel, pierderile care rezultau din aruncarea peste bord a încărcăturii pentru salvarea expediţiei aflată în pericol (cauzat de naufragiu, furtună, eşuare, etc.) erau repartizate în mod proporţional, fiind suportate de toţi participanţii la expediţie, pe principiul avariei comune. Aceste principii au fost cuprinse în legislaţia maritimă a insulei Rhodos încă din anul 916 înainte de Hristos şi se menţin până în zilele noastre. Au fost codificate în colecţia de reguli York-Anvers elaborată în anul 1890 şi a fost modificată în anii 1924 şi 1950. Alte surse documentare ne oferă şi alte aspecte din istoria asigurărilor, astfel cele mai vechi asociaţii mutuale au fost semnalate în secolul al XII-lea în Islanda, câte una la 20 de gospodării care acopereau, pe principiul reciprocităţii, daunele din pierderile de animale. Primele operaţiuni de asigurare maritimă au apărut în porturile italiene în sec al XIV. O formă de asigurare a constituit-o sistemul de acordare a rentelor viagere, denumite tontine apărut în Franţa în sec al XVII-lea şi răspândit apoi în Olanda, Anglia şi Germania. Sistemul era bazat pe principiul asigurărilor de viaţă dar participanţii primeau în locul sumelor asigurate rente viagere. În anul 1678 Wilhelm Leibnitz a elaborat planul de constituire a unei Case de asigurare împotriva riscurilor de foc şi apă a cărei funcţionare se baza pe plata unor cotizaţii anuale. Asigurarea împotriva riscului de grindină a fost introdusă pentru prima dată în Scoţia la finele secolului al XVIII-lea. În anul 1832, Albert Masius a întemeiat la Leipzig, prima mare societate germană de asigurări pentru vite, bazată pe principiul mutualităţii. Dezvoltarea traficului de călători pe calea ferată a condus la apariţia în Anglia a primei societăţi de asigurare specializată în acest domeniu, la mijlocul secolului al XIX-lea. Asigurarea maritimă şi asigurarea împotriva riscului de incendiu a fost marcată de înfiinţarea la Trieste, în anul 1822, a societăţii Assienda Assiguratrice, societate care a funcţionat şi pe teritoriul României după anul 1830. Asigurarea de răspundere civilă a fost instituită şi practicată pentru prima dată în Franţa şi se referea la acoperirea daunelor cauzate de proprietarii de cai şi trăsuri. Asigurarea s-a extins şi la răspunderea proprietarilor de fabrici pentru daune cauzate angajaţilor ori terţelor persoane. În Statele Unite ale Americii sectorul asigurărilor a fost dominat de societăţile de asigurare engleze. În anul 1852, din iniţiativa lui Benjamin Franklin a luat fiinţă Societatea pentru asigurarea caselor împotriva riscurilor cauzate de incendiu-Philadelphia Contributionship. Elizur Wright a creat mai multe întreprinderi de asigurări americane şi a susţinut legiferarea controlului statului asupra societăţilor de asigurări, ce a contribuit la elaborarea unei metode de calcul corecte a rezervei de prime la asigurările de viaţă şi a unor tabele corespunzătoare, necesare în practica asigurărilor de viaţă. La începutul secolului trecut existau în lume 30 de societăţi de asigurări, respectiv 14 în Anglia, 5 în Statele Unite, 3 în Germania, 3 în Danemarca, 2 în Franţa şi câte una în Olanda, Elveţia şi Austro-Ungaria. În anul 1900 erau în jur de 1272 de societăţi de asigurare iar în anul 1969 activau în jur de 9700 de case şi societăţi de asigurare în 71 de ţări. Aceste societăţi de asigurare activau 2676 în domeniul asigurărilor de viaţă, 6036 în domeniul asigurărilor de bunuri iar 962 de societăţi practicau tot felul de asigurări.

1.1 Asigurarile în România - apariţie şi dezvoltare

Primele forme de asigurare se întâlnesc încă înainte de secolul al XIX-lea, respectiv un fel de intrajutorare reciprocă a membrilor aceleiaşi comune la decesul vitelor denumită în limbajul vremii Hopşa. Astfel, în cazul accidentării unei vite, aceasta era tăiată iar carnea era împărţită între locuitorii din aceeaşi comună, fiecare plătind o sumă de bani pentru partea ce îi revenea. În felul acesta proprietarul sinistrat îşi acoperea în totalitate sau în parte paguba suferită

Breslele din Transilvania, înfiinţate în secolul al XIV-lea au fost primele organizaţii care au practicat o formă de asigurare pe principiul mutualităţii şi întrajutorării. Aceasta se referea la asigurări de viaţă şi potrivit clauzelor fiecare membru era obligat să plătească o taxă de înscriere iar apoi cotizaţii periodice. Sumele astfel strânse erau folosite pentru a suporta cheltuielile de înmormântare pentru membrii sărăci ai breslei, precum şi pentru plata de ajutoare pentru familia decedatului atunci când aceştia rămâneau fără mijloace de trai.