Asigurări sociale și calculul pensiilor de stat în România

1. DEFINIREA ASIGURĂRILOR SOCIALE, PRINCIPIILE, ROLUL ŞI EVOLUŢIA ACESTORA ÎN ROMÂNIA

1.1. DEFINIREA ASIGURĂRILOR SOCIALE

Împotriva unor evenimente neaşteptate care-l frapează, aşa cum sunt bolile, accidentele, şomajul, infirmitatea, bătrâneţea sau moartea, omul caută să se protejeze: este nevoia de securitate.

Oricare ar fi amploarea şi perfecţiunea mijloacelor de prevenire folosite pentru a limita sau suprima efectele dureroase ale acestor riscuri, o parte mai mare sau mai mică nu va putea fi niciodată eliminată.

În acelaşi timp, evenimente fericite, aşteptate, precum sunt maternitatea, naşterea, atingerea unei anumite vârste sunt generatoare de cheltuieli sau riscul de îmbolnăviri, care într-un context de insecuritate pot agrava problemele fiinţei umane.

Din aceste cauze, în astfel de situaţii, intervine o autoritate publică sau privată, care îşi asumă misiunea de a suplini nevoile respective, de a ajuta individul, de a-i asigura protecţie. Istoria a consemnat mai multe tehnici de protecţie a riscurilor şi evenimentelor enumerate :

1- Asistenţa - aceasta poate proveni din generozitate (caritate, binefacere) sau poate exista sub forma unui drept al celui care beneficiază de ea; de exemplu ajutorul social. În oricare din situaţii, două trăsături îi sunt proprii asistenţei şi anume:

- legătura dintre beneficiu (dreptul la asistenţă) şi starea de nevoie a solicitantului

- caracteristica de „idee morală” a carităţii, a asistenţei juridic legiferate rămâne relativ nedeterminată în întindere şi obiect.

2- Prevederea - în general persoanele care obţin câştiguri din muncă sau din capital prelevează în mod voluntar o parte din acestea, cu scopul de a le afecta acoperirii diverselor riscuri la care ele sunt supuse. În acest caz, este vorba de acţiunea de prevedere individuală care are însă efecte limitate, deoarece presupune un anumit nivel de educaţie şi, în plus, sumele prelevate pentru a avea un minim de eficacitate, pentru a oferi o reală securitate trebuie să fie de un anumit nivel. În cazul prevederii colective, o colectivitate (de obicei o persoană juridică) prelevează de la membrii săi, dacă este posibil, în mod proporţional cu capacitatea contributivă a acestora, cotizaţii destinate alimentării unui fond de întrajutorare în profitul membrilor loviţi de riscuri sau al familiilor lor.

3- Asigurarea - în raport cu primele două tehnici de protecţie contra riscurilor, asistenţa şi prevederea, asigurarea reprezintă o tehnică mai elaborată care utilizează combinat prevederea cu economisirea. Ea poate fi organizată prin efectul legii, caz în care devine obligatorie pentru categoriile de asiguraţi cărora le este destinată sau poate fi organizată pe baze contractuale, având la bază principiul facultativităţii sau voluntariatului. Într-un alt context, asigurarea poate fi colectivă sau dimpotrivă individuală.

Prin intermediul asigurării, o entitate juridică specializată, fie publică sau privată, denumită asigurator, graţie unei contribuţii (prime) unice sau fracţionate în mai multe rate periodice plătite de asigurat sau în numele acestuia, garantează acoperirea unor riscuri care afectează sănătatea, capacitatea de muncă, sau chiar viaţa asiguratului ori a membrilor familiei sale. Protecţia riscurilor prin asigurare este posibilă datorită unei compensaţii pe care asiguratorul o realizează (în conformitate cu calculele statistice şi actuariale) între diversele riscuri asemănătoare pe care a acceptat să le acopere pentru asiguraţii săi. Compensaţia respectivă este posibilă ca urmare a acumulării primelor plătite o perioadă relativ mare de timp de către toţi asiguraţii şi a utilizării lor pe principii mutuale (de reciprocitate).

Asistenţa publică sau privată, prevederea prin mijlocirea economisirii individuale şi familiale, prevederea colectivă şi dezinteresată, asigurarea facultativă sau obligatorie pot fi utilizate izolat sau simultan, în juxtapunere ori în combinaţie, pentru a asigura membrilor unei societăţi protecţia contra diverselor riscuri care-i privează de mijloacele de existentă şi în legătură cu efectuarea unor cheltuieli asociate riscurilor produse, care îngreunează, în plus, condiţiile de viaţă ale acestora.

Dar suma acestor modalităţi nu este suficientă pentru a defini acest „stat”, care, peste tot în lume, astăzi este în mod comun definit cu termenul de „protecţie socială”.

Istoric vorbind, tehnicile protecţiei sociale pot diferi de o manieră sensibilă, acestea având multiple determinări, precum: formarea istorică progresivă a sistemelor naţionale ale protecţiei sociale, contextele ideologice şi economice naţionale, mentalităţile colective, structurile socio-profesionale şi demografice, organizarea activităţilor medicale şi spitaliceşti, condiţiile de locuit, standardul general de viaţă şi altele.

Scopul protecţiei sociale este de a asocia toate colectivităţile sociale la o întreprindere sistematică de soluţionare a nevoilor sociale, create de inegalitate, mizerie, boală, accidente, bătrâneţe. În Declaraţia universală a drepturilor omului se pune accent pe un aspect fundamental al protecţiei sociale şi anume acela că ea se realizează graţie efortului naţional care postulează organizarea unui vast sistem naţional de compensaţii ţinând seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări. Astfel articolul 22 al documentului amintit prevede: „Statul asigură individului şi familiei condiţiile necesare dezvoltării lor; el garantează pentru toţi, - copii, mame,bătrâni - , protecţia sănătăţii, securitatea socială, odihnă şi îndestulare. Fiecare în funcţie de vârstă, de sănătatea fizică şi morală, de situaţia economică, dacă se găseşte în incapacitate de muncă, are dreptul de a obţine de la colectivitate mijloacele convenabile de existenţă” şi mai departe: „Orice persoană, în calitate de membru al societăţii, are dreptul la asigurări sociale; acestea există pentru a obţine satisfacerea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile demnităţii şi liberei dezvoltări a personalităţii sale, graţie efortului naţional şi cooperării internaţionale, ţinându-se cont de organizarea şi resursele fiecărei ţări în parte”.

După lordul Boveridge, protecţia socială are drept obiectiv „abolirea stării de nevoie, asigurând tuturor cetăţenilor un venit suficient, în orice moment pentru satisfacerea tuturor cheltuielilor”.

Cu privire la satisfacerea trebuinţelor celor aflaţi în nevoi, prin intermediul protecţiei sociale, trebuie arătat că aceasta din urmă nu se substituie muncii, ci dimpotrivă, ea vine în completarea ei. Obiectivele sociale ale politicii economice cuprind, pe de o parte ocuparea forţei de muncă în scopul de a-i furniza individului mediul de exercitare a unei activităţi care să-i asigure un venit suficient şi, în particular, lupta contra şomajului şi, pe de altă parte, sarcina de a asigura tuturor membrilor societăţii un nivel de trai decent. Deci, protecţia socială, reprezintă un instrument al politicii sociale şi, de aici al politicii economice. Este adevărat că se creează o anumită ambiguitate atunci când se încearcă definirea obiectivelor generale ale politicii sociale şi aceasta prin faptul că protecţia socială poate fi ataşată la două noţiuni distincte: munca şi nevoia.

Dacă protecţia socială va fi ataşată muncii ca centru de greutate al unui sistem de protecţie, în mod normal, vor fi acoperite numai riscurile care alterează forţa de muncă (aici nu se au în vedere şi cheltuielile familiale de natură socială). Un astfel de sistem, în principiu, se îndepărtează de ideea de asistenţă socială, fiind dominat de principiile asigurărilor sociale (crearea unui fond de asigurare pe baza unei contribuţii relativizate la venitul din muncă şi acoperirea unor riscuri specifice muncii).

Dacă, dimpotrivă, protecţia socială va fi ataşată nevoii, ca centru de gravitaţie al unui sistem de protecţie socială, obiectivul său fundamental va fi acela de a opera o relativă redistribuire a veniturilor pentru a garanta fiecăruia un minim vital, oricare ar fi cauza sărăciei (nevoii). Toate riscurile şi toate cheltuielile care creează statutul nevoii sau determină anumite inegalităţi între membrii societăţii trebuie, în principiu, acoperite sau compensate. Un asemenea sistem este fondat pe ideea de asistenţă. Într-o anumită măsură, un astfel de sistem tinde spre uniformizarea şi generalizarea prestaţiilor.

În realitate, nu există sisteme moderne de protecţie socială prevalent constituite pe una sau alta din schemele menţionate. Dezvoltarea celei mai mari părţi a sistemelor sociale moderne s-a făcut printr-un proces de juxtapunere şi de sinteză dialectică a fiecăreia dintre ele.