Asigurările de Viață

CAPITOLUL 1

NOŢIUNI TEORETICE PRIVIND ASIGURĂRILE DE VIAŢĂ

1.1. EVOLUŢIA ASIGURĂRILOR DE VIAŢĂ

Încă din antichitate oamenii s-au preocupat de protejarea vieţii, a sănătăţii şi a bunurilor lor în forme diverse care au evoluat până în prezent.

Cele mai vechi forme ale asigurărilor de viaţă sunt indemnizaţiile de deces, acestea având în vedere acoperirea cheltuielilor de înmormântare şi asigurarea de rentă viageră. Ambele au apărut în antichitate, î.e.n., în zona Mării Mediterane, fiind legate de asociaţiile religioase.

Prin asigurarea de înmormântare, asigurătorul suporta toate cheltuielile de înmormântare sau incinerare. La început, acestea s-au încheiat sub forma asigurărilor mutuale. Asigurările mutuale sunt acele asigurări încheiate în cadrul unui grup de persoane, în baza unui sistem ce prevede că la moartea unei persoane din grup, toţi ceilalţi membrii să adune bani pentru achitarea cheltuielilor de înmormântare. De fapt, e forma de achitare ulterioară a primei de asigurare. Asigurarea de înmormântare a fost pentru multe secole singura formă de asigurare de viaţă cu indemnizaţie de deces.

În antichitate, a existat obiceiul ca aristocraţii să încheie cu supuşii lor, contracte de rentă viageră, pentru a obţine venituri pentru tot restul vieţii. Cele mai vechi date privind aceste contracte provin din Milet-Asia Mica şi datează din anii 200 î.Chr. Acest tip de contracte a existat în Evul Mediu, fiind încheiat în majoritate de administraţiile orăşeneşti. Ele prevedeau aceeaşi sumă anuală, indiferent de vârstă asiguratului. Din acest motiv, pentru încheierea unei asemenea asigurări, oamenii declarau copii în locul adulţilor, pentru a beneficia de rente pe o perioadă mai mare.

În Evul Mediu, asociaţiile de sprijin reciproc reuneau meşteşugarii şi lucrătorii din acelaşi domeniu, cunoscut sub denumirea de ghilde, constituiau fonduri speciale de indemnizaţii pentru urmaşii membrilor lor. Pentru aceste fonduri, fiecare membru plătea o cotizaţie anuală. Cotizaţia pentru cei mai vârstnici era stabilită, de regulă, la o sumă mai mare decât cea pentru tineri. Acest lucru punea în evidenţă diferenţele de riscuri de deces pentru persoane de vârste diferite.

O formă specială de asigurare a contractelor de rentă viageră a fost tontina, care reprezenta un fond în care un număr de persoane vărsau anual sume de bani. Profitul anual provenit din banii depuşi anterior era împărţit între participanţi. Dacă unul din aceştia murea, urmaşii săi pierdeau banii depuşi de acesta în timpul vieţii, profitul revenind celorlalţi participanţi. Ultimul supravieţuitor devenea beneficiarul întregii sume depuse de-a lungul timpului. Când murea şi acesta, banii erau preluaţi de organizator, care de cele mai multe ori era un organ al conducerii locale. Tontina a evoluat ulterior spre idea de case de economii. Cea mai simplă formă a contractelor pentru economisire prevedea ca participanţii în viaţă să primească la sfarşitul contractului suma economisită.

În Anglia în secolele XVI – XVII, se practicau asigurările mai evoluate şi mai difersificate, principalele fiind asigurările pe termen fix, asociaţiile mutuale de asigurări şi anuităţile.

Asigurările pe termen fix, respectiv o perioadă determinată, se încheiau numai pentru acoperirea riscului de deces, legat în principal de transportul pr mare. Aceste asigurări erau folosite de comercianţi şi, în general, de cei care călătoreau pe mare. Acest tip de asigurări erau folosite şi ca o garanţie pentru împrumuturi. Astfel, dacă asiguratul deceda, asigurătorul trebuia să ramburseze creditul.

Asociaţiile mutuale de asigurări erau cluburile de auto – asigurare, unde toţi membrii acestora participau cu o anumită contribuţie bănească la cererea unui fond din care se plăteau anumite sume de bani familiilor membrilor decedaţi.

Anuităţile au reprezentat o altă formă de asigurare de pensie prin care se oferă asigurţilor un venit pe o anumită perioadă de timp.

Îmbunătăţirile calitative în evoluţia asigurărilor au fost puternic marcate în secolele XVII-XVIII, de abordarea ştiinţifică a problemei asigurărilor.

Un element esenţial în evoluţia asigurării de viaţă l-a reprezentat dezvoltarea statisticii. Preţul cerut pentru contractul de asigurare era calculat în funcţie de posibilitatea de deces a asiguratului.

În secolul XVII, matematicienii au început să elaboreze tabele de mortalitate, cu scopul de a urmări numărul de decese înregistrate într-un anumit oraş. Primele studii statistice de bază au fost realizate de englezul John Graunt care a realizat evidenţele naşterilor şi deceselor din Londra.

Savantul Edmund Halley a continuat lucrările lui John Graunt, studiind evidenţele oraşului Breslau. Fiind mai complete decât cele din Anglia, aceste înregistrări i-au permis lui Halley să analizeze frecvenţa deceselor pe categorii de vârstă. Rezultatul studiilor sale l-a constituit tabela de mortalitate.

O altă tabelă de mortalitate a fost elaborate de Jan deWitt, un comerciant din Amsterdam, ministru al Olandei în deceniile de la jumătatea secolului al XVII-lea. Examinând în paralel tabela de mortalitate cu rezultatele activităţii de vânzare a obligaţiilor guvernamentale, deWitt a fost capabil să sducă îmbunătăţiri măsurilor de ordin financiar practicate de stat. Statul avea nevoie de fonduri pentru cheltuielile militare. Anuităţile oferite de Jan deWitt satisfăceau cerinţele cetăţenilor pentru protecţie financiară de viitor. Deoarece guvernul plătea ratele numai cu condiţia ca beneficiarul anuităţii să fie în viaţă, acesta a dispus din timp de fondurile necesare. Preţul anuităţii depindea de vârsta asiguratului, reflectând posibilitatea de deces deWitt, calculate pe baza tabelelor de mortalitate.

Aceste tabele de mortalitate au constituit punctual de plecare al primelor cercetări din domeniul statisticii. Pentru a se asigura corectitudinea analizei, informaţiile statistice trebuie culese în condiţii similare.

Viaţa oamenilor este supusă unei game largi de variabile care influenţează interpretarea datelor statistice.

O problemă fundamentală pentru statisticieni o reprezintă măsurarea incertitudinii.

Jacob Bernoulli, cel mai mare matematician elveţian, a dezvoltat prima demonstraţie a legii numerelor mari. Această lege a constituit baza matematicii asigurărilor. Bernoulli a demonstrat ca incertitudinea poate fi diminuată prin creşterea numărului de observaţii şi a arătat că aceasta poate fi cuantificată.