Asistența Socială în Contextul Tranziției în România

INTRODUCERE

Asistenţa socială are ca aspiraţie realizarea unei societăţi nu numai prospere, dar şi înalt incluzive pentru toţi cetăţenii ei, aceasta referindu-se şi la cei care, din motive subiective sau obiective, se află în poziţii sociale marginale. Intr-o societate modernă, democratică, asistenţa socială este o necesitate a întregii societăţi, dar şi un drept cetăţenesc. Astăzi, în România, ea este pe cale de a dobândi teren. Pentru toţi cetăţenii României, dar în principal pentru cei implicaţi în organizarea, planificarea şi practica protecţiei sociale este foarte important să se clarifice: pentru ca un stat să fie într-adevăr democratic, munca de asistenţă socială – bazată pe o legislaţie şi o reţea de servicii specifice şi desfăşurată în conformitate cu criterii profesionale certe – este în aceeaşi măsură o condiţie esenţială a democraţiei ca şi economia de piaţă liberă sau sistemul alegerilor parlamentare. Aceasta deoarece, în lipsa unui ajutor adecvat, cei care nu rezistă la competiţia specifică economiei de piaţă şi care pot ajunge atât de numeroşi încât să cuprindă pături largi de populaţie, la un moment dat, prin mişcări sociale, ar putea dezechilibra un sistem social lipsit de mecanismele reechilibratoare ale asistenţei sociale. Menirea asistenţei sociale este de a asigura accesul acelor persoane care nu se pot adapta prin forţe proprii la societatea în care trăiesc, cei care nu se pot bucura de drepturile elementare şi fundamentale: cel de a beneficia de alimentaţie corespunzătoare, de un adăpost decent, de servicii de îngrijire a sănătăţii, igienă, educaţie, de o sursă stabilă de venit şi de posibilităţi de autorealizare.

Ansamblul măsurilor legislative şi administrative, al serviciilor prin care se reglementează modalităţile de sprijin oferite cetăţenilor cu resurse insuficiente constituie în mod tradiţional protecţia socială. Opţiunile politice decise de forurile decizionale, aflate la baza ansamblului de măsuri de protecţie socială dintr-o ţară şi care reglementează formele de ajutor la care au dreptul cetăţenii ei (pensii, ajutoare sociale în caz de şomaj, pentru familii numeroase, în caz de deces al unui părinte, pentru persoanele cu handicap, cele ocazionale, alocaţiile pentru copii etc.) constituie politicile sociale.

Procesul propriu-zis prin care cetăţenii beneficiază de măsurile de protecţie socială şi de ajutor profesionist în vederea satisfacerii trebuinţelor lor şi a unei bune integrări în societate, constituie asistenţa socială. Altfel spus, ansamblul activităţilor profesionale prin care persoanele pot beneficia de procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situaţiei lor este procesul de asistenţă socială.

In aceşti ani "de tranziţie", specifici tuturor ţărilor Europei răsăritene, aria problemelor sociale s-a amplificat. Dacă nu vrem să trăim într-o societate sfâşiată de tulburări sociale ale căror cauze sunt legate de probleme ca, de exemplu, sărăcia, delicvenţa, intoleranţa, alcoolismul, abuzul de droguri, disperarea, chiar tragedia personală a şomerilor care sunt lipsiţi de posibilitatea de a-şi dovedi puterea de muncă, a familiilor care eventual sunt în curs de dezorganizare, a copiilor care cresc pe străzi sau sunt abandonaţi în case de copii, a bătrânilor fără suport, ajunşi cerşetori ai milei publice, atunci pe planul socialului trebuie să se facă simţită asistenta socială. Se cere să se dezvolte o politică socială atentă la problematica umană, principială şi bine reglementată legal, iar instituţiile sociale menite să răspundă nevoilor umane vor trebui să fie sensibile şi responsabile în abordarea problemelor sociale, în satisfacerea nevoilor clienţilor lor. Practicienii din acest domeniu urmează să înţeleagă că funcţia lor e justificată doar dacă vine în sprijinul celor asistaţi, dacă serveşte bunăstarea beneficiarilor.

Asistenţa socială exprimă orientarea politicilor publice către cetăţenii vulnerabili ai unei societăţi. Investiţia oricărei forme de guvernământ în sistemul de protecţie socială şi în serviciile sociale este importantă pentru a ne asigura că problemele sociale existente (şomajul, sărăcia unei mase largi a populaţiei, excluziunea socială, abandonul copiilor) nu vor avea consecinţe din ce în ce mai grave asupra unor pături din ce în ce mai largi ale populaţiei. Problemele menţionate atrag după sine altele, care nu afectează doar persoanele cu dificultăţi de adaptare socială, ci şi pe membrii familiei lor, precum şi comunitatea mai largă. Probleme ca neglijarea sau chiar abandonul unor copii, sau a persoanelor vârstnice şi a celor cu handicap din familie, delicvenţa, şomajul, pierderea domiciliului şi altele există în toate ţările lumii, există însă deosebiri între ţări în privinţa proporţiei acestora ca fenomene sociale, precum şi al felului în care ele sunt tratate.

Ca în toate ţările lumii, sărăcia a existat întotdeauna în România. Insă în ultimii 40 de ani de dictatură, existenţa acestui fenomen şi implicaţiile sale nu au fost recunoscute, iar consecinţele sale au fost ignorate. Astăzi, sărăcia este recunoscută ca fenomen social, fără să fim încă pe deplin conştienţi de extinderea ei, de gravitatea ei, de implicaţiile sale şi, mai ales, de modalităţile de a depăşi această stare. Piaţa liberă conţine elementele progresului, ea dă speranţa evoluţiei social-economice, dar este – totodată – şi izvorul unor noi probleme sociale. In plus, sărăcia nu este singurul aspect care necesită o intervenţie reparatorie. Există multe categorii de persoane, de diferite vârste, dintre cele care fac parte din etniile minoritare, cu o stare precară de sănătate fizică sau mentală, cu nivel scăzut de inteligenţă, de orientare homosexuală şi altele, care sunt mai mult sau mai puţin marginalizate în societăţile de piaţă bazate pe competenţe şi pe competiţie pentru locurile de muncă şi poziţiile sociale avantajoase. Astfel de persoane, care nu pot concura pe piaţa muncii, dar nici măcar pe cea a calificării profesionale, au nevoie de solidaritatea majorităţii, adică a acelora care se pot bucura de avantajele societăţii moderne, de drepturile garantate de societăţile democratice.

În societatea actuală, problematica fundamentală căreia trebuie să-i răspundă asistenţa socială este conceptualizată generic prin termenul de excluziune socială a celor care nu ajung la resurse suficiente necesare unei supravieţuiri decente. Termenul de excluziune desemnează limitarea sau pierderea posibilităţilor de a lua parte la o viaţă socială şi comunitară normală, la nivel de egalitate cu ceilalţi, datorată unor bariere sociale, discriminatorii. "De aproximativ 15 ani, în Uniunea Europeană a apărut un nou concept, şi anume cel de excluziune socială. Segmente importante ale populaţiei riscă, datorită unor complex de factori economici şi sociali adverşi, să fie împinse la marginea societăţii, să fie caracterizate prin limitarea cronică a accesului la oportunităţile pe care societatea le-a creat pentru majoritatea membrilor ei. Obiectivul central al politicii sociale nu mai este simpla ajutare a celor săraci, ci o reinserţie a persoanelor excluse de la o viaţă socială normală, caracterizată prin oportunităţile societăţii moderne. Pentru a combate excluziunea socială nu este suficient doar suportul financiar, ci trebuie dezvoltat un larg complex de forme de suport pentru a evita excluziunea şi pentru a recupera social persoanele împinse la marginea societăţii (C. Zamfir, 2002, p.24). În România are loc actualmente un proces de construire a unui sistem şi a unei reţele de servicii de protecţie socială, a cărei utilizare urmează să devină un drept cetăţenesc. Acest sistem va trebui să ofere indivizilor şi grupurilor cu situaţii dificile dreptul la asistenţa socială adecvată, la un ajutor care să nu fie umilitor, ci unul care respectă demnitatea individuală, care să fie oferit sistematic şi care să ţină seama de valorile umane esenţiale.