Coordonate Majore ale Reformei Sistemului de Pensii în România

Cap 1. Evoluţia sistemului de pensii românesc

Ca toate ţările Europei Centrale şi de Est, şi România s-a confruntat cu un dezechilibru semnificativ între resursele disponibile şi minimul de resurse necesar pentru asigurarea beneficiilor. La baza acestui dezechilibru a stat:

- reducerea activităţii economice concomitent cu creşterea şomajului, fapt ce a condus la scăderea numărului de contribuabili;

- evoluţia ascendentă a ratei de dependenţă prin creşterea numărului de pensionari datorită pensionării anticipate realizate în primii ani după 1990;

- sistemele de colectare a contribuţiilor au devenit ineficiente concomitent cu evoluţia ascendentă a evaziunii fiscale;

- reducerea beneficiilor de pensii ca urmare a creşterii inflaţiei.

Toate aceste aspecte au condus la dezechilibre financiare semnificative în resursele necesare pentru alocarea pensiilor. În aceste condiţii, reformarea sistemului de pensii din România a devenit o necesitate începând cu anul 1990, când au fost luate două măsuri importante, şi anume:

-măsuri pe termen scurt (de urgenţă) – impun redimensionarea beneficiilor prin indexare repetată ca răspuns la evoluţia lor negativă cauzată de inflaţie;

-o reformă pe termen lung – care se bazează atât pe separarea fondurilor de pensii, cât şi pe administrarea lor de către buget şi administraţia centrală a statului (reforma a fost înfiinţată prin legea din anul 2000, dar a fost pusă în practică începând cu anul 2001).

Ca urmare a problemelor pe care le-a întâmpinat statul după 1990, au apărut câteva modificări în sistemul de pensii, cele mai reprezentative fiind:

1. Devalorizarea pensiei reale de către inflaţie, în ciuda indexărilor successive. Aşa se face că înainte de 1989, schemele de pensii se aplicau într-un mediu social şi economic diferit de cel al anilor 1990, neexistând o regulă de indexare a beneficiilor pensiilor (preţurile erau ajustate periodic, urmate de ajustarea pensiilor). Începând cu anul 1990, evoluţia ascendentă a inflaţiei a dus la deteriorarea beneficiilor pensionarilor, lucru ce s-a concluzionat prin necesitatea unor ajustări repetate, prin intermediul unor mecanisme create ad-hoc.

2. Creşterea numărului de pensionari prin pensionarea anticipată.

3. Modificarea contribuţiei. Ca urmare a măsurilor de creştere a contribuţiilor şi a sporirii rapide a numărului de pensionari din anul 1990, în anul următor, respectiv 1991, contribuţia deţinea o cotă de 20% din fondul de salarii. Aşa se face că, începând cu anul 1992, contribuţiile erau stabilite pe grupe de muncă la 25, 30, 35% din fondul de salarii. Mai târziu, în anul 2004, cotele de contribuţie de asigurările sociale au ajuns la: 31,5% (condiţii normale), 36,5% (condiţii deosebite), 41,5% (condiţii speciale).

4. Acoperirea insuficientă a unor categorii (liber-profesionişti, ţărani) de către sistemul de pensii şi rata de colectare îngustă. Aceasta se bazează pe faptul că, statul nu poate controla în totalitate aceste probleme deoarece nu există nici o evidenţă care să arate că

cei îndreptăţiţi să îşi primească drepturile nu şi le primesc sau la polul opus, prin fraudarea sistemului ca urmare a pensionării unor persoane care nu s-ar califica din punct de vedere legal să beneficieze de acest drept.

5. Administrarea separată a fondului de asigurări sociale de bugetul de stat şi dispariţia unora din fondurile speciale. Începând cu anul 1990, bugetul asigurărilor sociale era administrat de Casa Naţională de Pensii. Ulterior, în 1992, sistemul asigurărilor sociale de stat includeau şi sistemele separate, singurele sisteme proprii rămânând cele ale avocaţilor şi militarilor.

În consecinţă, sistemul pe bază de fonduri trebuie conceput nu ca o soluţie pe termen scurt a crizei bugetare, ci ca o reformă de protecţie a celor vârstnici pe o perioadă lungă de timp. Un astfel de sistem este caracterizat de faptul că îmbunătăţeşte operarea pieţelor de capital, dă posibilitatea obţinerii unei pensii mai mari, precum şi o oarecare libertate de alegere a contribuabililor.

1.1. Principii ale dreptului la pensie

În ceea ce priveşte protecţia cetăţenilor prin intermediul asigurărilor sociale, putem spune că statul acordă anumite sume de bani (pensii) lunare persoanelor care îşi încetează activitatea în urma atingerii unei limite de vârstă, invalidităţii, pe tot timpul vieţii de pensionare, copiilor urmaşi până la o anumită vârstă, astfel încât să le garanteze acestora condiţii decente de viaţă.

Astfel, pensiile se acordă tuturor cetăţenilor care au împlinit vârsta stabilită prin lege, au vechimea necesară în muncă sau şi-au pierdut capacitatea de a mai lucra, în raport cu mărimea salariului obţinut de aceştia.