Efectele Contractului de Asigurare

Cap.1 Introducere

Definiţia şi caracteristicile contractului de asigurare

Contractul de asigurare este actul juridic consensual, aleatoriu, sinalagmatic, cu titlu oneros şi cu executare succesiva, ce se încheie de către asigurat şi asigurător, care reglementrază relaţiile lor reciproce în funcţie de felul asigurărilor facultative. Asiguratul se obligă prin contract să plătească primele de asigurare la anumite termene, iar asigurătorul îşi asumă obligaţia să acorde asiguratului sau beneficiarului asigurării, la producerea cazului asigurat, despăgubiri pentru bunurile şi sumele asigurate în asigurările de persoane. Încheierea contractului de asigurare presupune existenţa cererii de asigurare prezentată de asigurat şi a poliţei de asigurare eliberată de asigurător.

Articolul 942 din Codul Civil român defineşte contractul în felul următor: “acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui/a stinge între dânşii un raport juridic.”

Contractul de asigurare este reglementat prin Legea nr.136 din 29 decembrie 1995, privind asigurarile şi reasigurarile din România. Conforn prevederilor acestei legi, orice contract de asigurare trebuie să se întocmeasca în formă scrisă şi să cuprindă următoarele elemente:

• numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante;

• obiectul asigurării: bunuri, persoane şi răspundere civilă;

• menţiuni esenţiale referitoare la riscurile ce se asigură;

• momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asiguratorului;

• primele de asigurare;

• sumele asigurate;

• termenele de plată ale primelor de asigurare;

• limitele plăţii sumei asigurate sau a despăgubirii în cazul survenirii riscului;

• obligaţia asiguratului de a apăra şi conserva bunurile asigurate, de a lua măsuri pentru prevenirea şi limitarea pierderilor;

• cazurile în care asigurătorul are dreptul să refuze plata despăgubirilor ori a sumei asigurate;

• alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.

Asigurarea prevede plata unei sume de bani în cazul producerii riscului asigurat. În literatura de specialitate, această sumă de bani este cunoscută sub denumirea de despăgubire pentru asigurările de bunuri şi de răspundere civilă şi sub denumirea de sumă asigurată pentru asigurată pentru asigurările de persoane. La modul general, în literatura română de specialitate se foloseşte, pentru toate cele trei tipuri de asigurări, termenul de indemnizaţie sau indemnizaţie de asigurare.

Suma asigurată reprezintă limita maximă de răspundere a asigurătorului şi, în majoritatea cazurilor, aceasta nu se acordă integral în cazul producerii evenimentului asigurat. De aceea, nu este oportună utilizarea acestei noţiuni, cu referire la sumele plătite de asigurător, în cazul asigurărilor de bunuri, de răspundere civilă sau de accidente.

Pentru simplificare, s-a urmărit folosirea unui singur termen, pentru toate tipurile de asigurări, care să reprezinte sumele plătite bn cazul apariţiei evenimentului asigurat. Având în vedere confuziile celorlalte noţiuni şi faptul că rolul iniţial al asigurărilor a fost de a compensa pierderile, de a acoperi pagubele, s-a optat pentru termenul de despăgubire.

Contractele de asigurare se bazeaza pe aplicarea unor principii care, deşi nu sunt menţionate în contract, trebuie cunoscute şi respectate de cele două părţi. Dintre acestea, sunt demne de menţionat următoarele:

a. Principiul despăgubirii, conform căruia contractele de asigurare nu oferă despăgubiri peste valoarea pierderilor suferite de un asigurat, întrucât se consideră că o persoană nu trebuie să profite din riscurile asigurate. Conform acestui principiu, asigurarea nu presupune despăgubirea completă a asiguratului.

b. Principiul interesului asigurabil

O persoană are un interes asigurabil, dacă în urma producerii unui eveniment supus asigurării ar putea suporta o pierdere financiară sau orice alt prejudiciu. Deşi pot fi mai multe persoane cu interes asigurabil, doar persoanele asigurate sunt despăgubite.

c. Principiul subrogaţiei

Operaţiunea juridică prin care toate drepturile creditorului se transmit asupra celui care plăteşte şi care este terţ faţă de raportul iniţial dintre creditor şi debitor poartă numele de subrogaţie.

d. Principiul bunei credinţe

La contractarea unei asigurări, asiguratul poate cunoaşte în detaliu condiţiile de asigurare înainte de a încheia asigurarea, în timp ce asiguratorul este dezavantajat, neputând cunoaşte şi analiza toate aspectele materiale privind riscurile la care este expus obiectul suspus asigurării.

Codul civil român prevede următoarele condiţii de validitate ale contractului de asigurare:

- Capacitatea părţilor de a contracta. Conform dispoziţiilor art. 949 din Codul civil „orice persoană poate contracta, dacă nu este declarată incapabilă de lege”. Persoanele juridice pot încheia contractele de asigurare în mod direct sau prin reprezentanţi. În cazul persoanelor fizice, acestea pot încheia contracte de asigurare numai dacă au împlinit vârsta de 14 ani şi nu sunt puşi sub interdicţie.

- Consimţământul părţilor. Potrivit dispoziţiilor art. 953 din Codul civil, „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”. Se poate întâmpla ca asiguratul să ofere asiguratorului informaţii inexacte sau incomplete referitoare la risc, cu sau fără rea credinţă.