Implicații ale directivelor europene în domeniul asigurărilor non-viață

1. Introducere

Activitatea de asigurare este acea prestație, care desemnează, în principal oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres și de recuperare, precum și investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată.

Asigurarea este operațiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualității un fond de asigurare, prin contribuția unui număr de asigurați, expuși la producerea unor anumite riscuri, și îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum și pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activității desfășurate.

Asiguratorul este persoana juridică (societatea de asigurare), care în schimbul primei de asigurare încasate de la asigurați își asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate de anumite calamități naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viata persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde - în baza legii - față de terțe persoane.

Asiguratul este persoana fizică sau juridică (clientul) care, în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, își asigură bunurile împotriva anumitor calamități naturale sau accidente, ori persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viața sa, precum și persoana fizică sau juridică ce se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor terțe persoane.

Directiva este un act legislativ care stabilește un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre. Fiecare dintre ele are însă libertatea de a decide asupra modalităților de îndeplinire a obiectivului stabilit.

Principalele reglementări în cadrul asigurărilor non-viață

1. Formarea pieței unice europene a asigurărilor

O reglementare importantă în cadrul acestui domeniu o reprezintă procesul de maturizare a pieței unice europene a asigurărilor. În acest proces există realizări și neajunsuri.

Dezvoltarea pieței unice europene a asigurărilor a fost un proces de lungă durată, gradual, desfășurat în cadrul a mulți ani.

Directivele Uniunii Europene referitoare la asigurari reprezinta principiile general acceptate la nivelul Comunitatii Europene cu scopul de a uniformiza normele de asigurari si de a facilita comertul international, referindu-se în primul rând la activitatea de asigurare , dar si la cea de reasiguare.

În prezent nu există o piață unică europeana a asigurărilor, întrucât țările member ale Uniunii Europene, cât și cele care abia au aderat la aceasta au legi la nivel national diferite, cât și unele elemente cultural-economice distincte.

Piata paneuropeana respecta principiile de baza ale Tratatului de le Roma, si anume libera ciculatie a oamenilor, bunurilor, a seviciilor si a capitalului între statele membre.

Pentru constituirea unei piete unice a asigurarilor, în Uniunea Europeana, o serie de directive au fost promulgate în decursul a 35 de ani, cumulând cu introducerea pasaportului unic european în sectorul de asigurari. Aplicarea acestor masuri s-a extins prin acordul încheiat cu tarile ce formeaza Zona Economica Europeana, si asupra Islandei, Liechtenstein-ului si Norvegiei, deoarece normele stipulate în acord includ toate directivele pe care se bazeaza piata europeana a asigurarilor.

Deoarece Elvetia s-a retras din acordul cu Zona Economica Europeana, ea a semnat un acord cu Uniunea Europeana pe 1 ianuarie 1994 în ceea ce priveste asigurarea de proprietate. Acest acord le garanteaza companiilor de asigurari non-viata din U.E. si Elvetia dreptul reciproc de a-si crea reciproc filiale sau agentii una pe teritoriul celeilalte în conditii identice acelora care, înainte de 1 iulie 1994, au fost aplicate între tarile membre ale U.E.