Modelul liberal de securitate socială în Statele Unite ale Americii

Capitolul 1: Prezentarea generică a conceptului

1.1. Definirea securității sociale

Deși termenul de securitate socială a fost utilizat pentru prima dată în istorie în anul 1935, în Statele Unite ale Americii, acesta a fost confirmat ca realitate juridică prin Declarația Universală a Drepturilor Omului abia în 1948 (articolul 22). În acel moment s-a reglementat faptul că oricare individ, ca și membru al societății, are dreptul la securitate socială.

Acest concept se referă un ansamblu de dispoziții publice menite să protejeze cetățenii (să prevină și să soluționeze) în situațiile în care veniturile acestora se diminuează sau cheltuielile cresc, în momentul manifestării unor anumite evenimente cu caracter negativ. Organizația Internațională a Muncii a adoptat Convenția nr. 102/1952 care enumră situațiile în care salariații sunt împiedicați să subvenționeze nevoile familiei sau prin care sunt supuși să efectueze cheltuieli mai mari decât de obicei: îngrijirile medicale, șomajul, incapacitatea de muncă, bătrânețea, accidentele de muncă, maternitatea, întreținerea copiilor, invaliditatea, decesul unor membri din familie care aduc venituri etc. Astfel, securitatea socială se raportează la anumite riscuri, denumite generic riscuri sociale. Acestea pot fi de ordin fizic (atunci când capacitatea de muncă este afectată - exemplu: o boală) și de ordin economic (atunci când capacitatea de muncă nu este alterată, dar este imposibil de exercitat - exemplu: somajul).

Termenul poate face referință la anumite programe prin care să se susțină veniturile cetățenilor. Astfel, în Statele Unite ale Americii conceptul se referă doar la sistemul de pensii, pe când în Europa la toate indemnizațiile în numerar.

În trecut, protecția sau securitatea socială era un domeniu care cădea în sarcina cetățeanului, a familiei sau a bisericii și comunităților locale. Cu timpul, însă, s-au dezvoltat organisme care aveau scopul de a susține securitatea economică. Așadar, putem spune că bunăstarea se poate realiza prin mai multe metode, sursele de finanțare a acesteia fiind: familia, piața, societatea civilă și statul (figura nr. 1).

Figura nr. 1: Sursele de finanțare ale bunăstării

Sursa: Prelucrare proprie după C. Cace, “Asigurările sociale”, Ed, Expert, București, 2004

Astfel, putem spune că bunăstarea poate veni din partea familiei (odată cu ajutorul sau susținerea din partea altor membri din familie a indivizilor - intra și inter generații), din partea pieții (prin salariile obținute de indivizi, profituri, chirii, etc), din partea societatății civile (prin intermediul ONG-urilor, bisericii, comunității) și din partea statului prin politicile sociale pe care acesta le poate adopta la un moment dat.

1.2. Modele ale statului bunăstării

Pentru o mai bună înțelegere a noțiunii de securitate socială, este necesară descrierea ideii de stat al bunăstării. Acesta din urmă este un concept de guvernare caracterizat prin rolul cheie pe care îl are statul în promovarea și protejarea bunăstării economice dar și sociale a locuitorilor statului respectiv.

De-a lungul timpului au fost dezvoltate mai multe modele ale statului bunăstării. Astfel, în formele sale incipiente conceptul este amintit încă din secolul al III-lea Î.Hr. când împăratul Indiei Așoka a introdus un o politică de egalitate între membrii societății, a renunțat la război și a interzis multe forme de violență; de asemenea a creat centre medicale pentru populație și a interzis unele adunări care aduceau indisciplină și risipă.