Paradisurile fiscale din zona Americii

I. Caracteristicile paradisurilor fiscale

Paradisul fiscal corespunde unui stat sau zone geografice în care o persoană fizică sau juridică se bucură de un sistem fiscal pivilegiat, fie pentru că nu plăteşte impozite, fie pentru că impozitul se determină în cote mai mici decât în ţara de origine.

Termenul propriu-zis de paradis fiscal este preluat din limba engleză, de la cuvântul tax-haven, care înseamnă refugiu, port fiscal. Definirea acestui termen este destul de dificilă, unii autori considerând că “există atâtea definiţii câte paradisuri fiscale sunt”. Însă, pentru a defini un teritoriu drept paradis fiscal, el trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: facilităţi fiscale reduse, birocraţie scăzută, stabilitate politică şi socială, o protecţie a patrimoniului, o infrastructură bine dezvoltată precum şi profesionişti competenţi şi o publicitate promoţională.

Principalele caracteristici predominante ale paradisurilor fiscale sunt:

- amplasarea în imediata apropiere a mărilor şi oceanelor;

- majoritatea paradisurilor fiscale sunt state mici, de curând independente, sau teritorii autonome cu un plasament exotic şi o populatie redusă;

- oferă avantaje fiscale, comparativ cu alte entităţi juridice, societăţilor care îşi stabilesc sediul social sau persoanelor fizice care îşi au rezidenţa pe teritoriul acestora, în scopul atragerii societăţilor în expansiune, atragerii de capital şi stimulării apariţiei de activităţi necesare asigurării echilibrului economic şi social;

- protecţia prin lege a operaţiunilor financiare sau comerciale realizate de persoanele fizice sau juridice;

- secretul bancar;

- lipsa controlului asupra monedei;

- îşi adaptează permanent legislaţia fiscală în concordanţă cu evoluţia acesteia pe plan internaţional.

Printre facilităţile acordate de statele considerate paradisuri fiscale se numără:

1. scutirea de impozitul pe profit, pe plus-valorile de capital sau pe avere;

2. o percepere de impozite pe profiturile aferente unei baze teritoriale: dacă profiturile nu îşi au sursa acolo, nu există impozit;

3. cote de impozitare foarte scăzute;

4. avantaje specifice pentru anumite tipuri de societăţi (de exemplu, holding-uri, societăţi scutite, etc.)

5. cedarea investiţiilor realizate în cadrul unui paradis fiscal este scutită de impozit pe plus-valoare;

6. existenţa specialiştilor din domeniul bancar, juridic şi contabil extrem de competenţi.

Un aspect important care trebuie luat în considerare este că un paradis fiscal poate fi avantajos pentru o persoană fizică, respeciv impozitarea nulă sau scazută, dar fără nici un interes pentru o persoană juridică.

De exemplu, principatul Monaco este un veritabil paradis fiscal pentru persoanele fizice, pentru că nu are stabilit nici un fel de impozit asupra veniturilor. În schimb, nu este avantajos pentru societăţile ce şi-ar stabili sediul aici, pentru că acestea ar fi obligate să plătească un impozit de 35% asupra beneficiului obţinut, dacă mai mult de 25% din acesta este realizat în afara principatului.

Pe de alta parte, insula Jersey este unul din cele mai avantajoase paradisuri fiscale pentru societăţile comerciale nerezidente care sunt constituite acolo, pentru că, în baza unui abonament de 300 lire pe an, ele nu trebuie să declare nici un beneficiu sau să ţină evidenţa contabilă. Însa, pentru o persoana fizică, situaţia este mai puţin favorabilă, pentru că impozitul asupra veniturilor este de 20%.

Scopurile utilizării paradisurilor fiscale de către contribuabilii din alte ţări pot fi următoarele: protecţia averii, spălarea banilor obţinuţi în urma unor operaţiuni ilegale sau fuga din calea presiunii fiscale excesive din statul de origine. Mai mult decât atât, principalul obiectiv al acestor contribuabili care doresc să intre în paradisurile fiscale ar fi: reducerea materiei impozabile din statele cu o fiscalitate ridicată şi transferarea acesteia în zonele în care cotele de impunere sunt mai mici decât în ţara de origine sau chiar nule.

Şi nu în ultimul rând, trebuie menţionat faptul că, în prezent, conform statisticilor Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), în lume există aproximativ 70 de paradisuri fiscale. Afacerile derulate prin intermediul acestora au atins dimensiuni inimaginabile: analiştii economici afirmă că peste 70% din masa monetară mondială este rulată din umbra acestor paradisuri fiscale.

Dacă, în anul 1978, corporaţiile americane transferau către paradisurile fiscale, sub forma investiţiilor directe străine capitaluri cifrate la 23 de miliarde de dolari SUA, iar corporaţiile Europei Occidentale avansau resurse financiare estimate la 160 de miliarde de dolari SUA, în perioada contemporană, la începutul secolului XXI, volumul operaţiilor de capital derulate în ţări-paradis sunt evaluate la 1.600 de miliarde de dolari SUA, după cum afirmă reprezentanţii Organizaţiei Naţiunilor Unite. După unii economişti americani, cifra de afaceri a paradisurilor fiscale ar reprezenta 50% din economia mondială, faţă de 5% de acum 20 de ani.

II. Clasificarea paradisurilor fiscale

În funcţie de regimul fiscal existent, paradisurile fiscale se grupează în următoarele categorii:

a) ţări care nu aplică nici un fel de impunere asupra veniturilor şi creşterilor de capital pentru persoane fizice (numite zero havens): Bahamas, Bahreim, Bermude, Principatul Monaco, Insulele Cayman;

b) ţări în care impozitul pe venit sau beneficiu este stabilit pe o bază teritorială, contribuabilii beneficiind de o scutire de impozit pentru profiturile obţinute din tranzacţii realizate în afara teritoriului : Costa Rica, Hong Kong, Malaezia, Panama, Filipine, Venezuela;

c) ţări în care cotele de impozit sunt mici: Liechtenstein, Elveţia, Insulele Virginele Britanice, Antilele Olandeze;

d) ţări care oferă avantaje specifice societăţilor holding: Luxemburg, Singapore, Ţările de Jos;

e) ţări care oferă exonerări fiscale investiţiilor create în vederea creşterii exporturilor: Irlanda pentru societăţile create înainte de 1981;

f) ţări care oferă alte avantaje specifice anumitor societăţi: Antiqua, Anguilla, Grenada, Jamaica, Barbados.

O altă clasificare a paradisurilor fiscale este cea în funcţie de zona geografică în care acestea se situează, astfel că:

1. Zona Caraibelor-America: Anguilla, Aruba, Antilele Olandeze, Bahamas, Barbados, Belize, Bermuda, Costa Rica, Delaware, Insulele Cayman, Insulele Turks şi Caicos, Insulele Virginele Britanice, Nevis, Panama, SUA etc.

2. Zona Asia-Pacific: Liban, Dubai, Insulele Marshall, Insulele Virgine, Singapore, Hong-Kong;

3. Zona Africa-Oceanul Indian: Liberia etc.;

4. Zona Europa: Andora, Cipru, Gibraltar, Insulele Man, Lichtenstein, Malta, Monaco etc.

Precum se poate observa paradisurile fiscale nu sunt toate situate la Ecuador sau la tropice ci sunt răspândite pe cele cinci continente, majoritatea dintre ele aflându-se în zona Caraibelor-America. astfel, vom prezenta principalele paradise fiscale din acestă zonă, respectiv:

A. Anguilla

1. Informaţii generale

Anguilla este cea mai nordică ţară din arhipeleagul Caribbean Leewards, având o suprafaţă de 91 km2. Împreună cu încă câteva insule mici de corali şi nelocuite, Anguilla a fost o colonie a coroanei britanice între 1650 şi 1967. Din 1968 până în 1980 a aparţinut statului insular Saint Kitts şi Nevis, iar din 1980, Anguilla a primit autonomie internă, dar a rămas dependentă de Regatul Unit. Sediul administraţiei se află în The Valley.