Parteneriatul public privat în gestiunea riscurilor inclusiv în domeniul asigurărilor sociale

I. Gestiunea riscurilor la nivel macroeconomic şi parteneriatul public-privat în acoperirea riscurilor

Trăim în prezent, într-o ,,societate a riscului”1, cu alte cuvinte , într-o societate foarte sensibilă la risc şi care în consecinţă, are un caracter riscofob.

Din punctul de vedere al raporturilor societăţii cu riscurile pe care trebuie să le gestioneze şi să le stăpânească , riscurile pot fi grupate în mai multe categorii , mergând de la particular la general:

• Riscuri gestionate de managerul de risc, la nivelul microeconomic al întreprinderii

• Riscuri gestionate de stat în interesul comun al tuturor cetăţenilor la nivel macroeconomic.

• Riscuri gestionate prin parteneriatul public-privat.

Aceste categorii de riscuri sunt însă interconectate, iar gestiunea lor pune în mişcare mecanisme socio-economice complexe. Lipsa unor reprezentări statistice a împiedicat elaborarea unor modele care să formalizeze relaţiile intr-o societate, economia ei şi riscurile pe care le gestionează. Este totuşi posibilă conturarea mediului în care se nasc aceste relaţii şi a factorilor ce determină evoluţia atitudinii faţă de risc a celor ce sunt supuşi riscului, respectiv a celor care îl gestionează. Societatea riscului poate fi definită drept o societate pătrunsă de sentimentul expunerii crescânde şi insuportabile la diferitele riscuri. Nu este vorba numai de preocuparea izvorâtă din expunerea la riscuri a căror gravitate creşte, ci şi de teama permanentă că oricând pot surveni evenimente cauzatoare de pagube. Această senzaţie este alimentată de faptul tehnologiile mai vechi sau mai noi sunt resimţite ca fiind din ce în ce mai greu de controlat. Această evoluţie a aprecierii rolului riscului în viaţa economico-socială , caracteristică ultimelor decenii a fost determinată de mai muţi factori.

În primul rând, a avut loc o amplificare fără precedent a dimensiunii pagubelor provocate de anumite evenimente. Accidentele care au loc în marile complexe industriale produc pagube mult mai grave decât în trecut. Asemenea riscuri majore sunt în principiu neasigurabile sau mai puţin asigurabile.

Agenţii economici responsabili de producerea lor nu au forţa financiară necesară pentru a repara prejudicii de această dimensiune , astfel încât sarcina revine întregii comunităţi ca şi în cazul comunităţilor naturale , care depăşesc şi ele limitele asigurabilităţii. Ca urmare, aceste riscuri sunt gestionate în mare parte la nivel macroeconomic prin intermediul statului care prin bugetul său mai ales prin sistemul fiscal, le neutralizează repartizându-le asupra cetăţenilor.

1Erdmann, G. Graf. A. –Les effets catalytiques du risk management, în Risques, nr.19,1994,p.143.

Gestiunea inclusiv finanţarea acestor riscuri trec prin sfera autoprotecţiei sau a asigurărilor din sfera solidarităţii naţionale. Un alt factor care a

dus la amplificarea sensibilităţii la riscuri este programul din domeniul metodelor şi tehnicilor de analiză ale diferitelor fenomene.

Pe această cale , societatea a luat cunoştinţă de riscuri care deşi existau şi în trecut nu li se acordă nici o atenţie. Astfel au apărut ca riscuri folosirea azbestului în construcţii şi în alte domenii, contaminarea industrială a apelor sau perturbărilor în stratul de ozon al planetei.

Dezvoltarea tehnicilor care permit sesizarea şi măsurarea unor astfel de riscuri a atras apariţia sau înăsprirea unor norme şi standard legale de prevenire a riscului, cum ar fi normele antipoluare, interzicerea folosirii azbestului sau a unor produse chimice ce distrug stratul de ozon iar încălcarea acestor prevederi legale atrage răspunderea vinovaţilor pentru pagubele produse.

Se constată că în ultimele decenii, stratul a preluat asupra sa sarcini care în mod tradiţional reveneau gestiunii riscului la nivel microeconomic. Această a statului văzută în general ca o manifestare a amplificării rolului statului providenţă care are atât efecte benefice cât şi aspecte negative. În plus preluare şi gestiunea unor riscuri la nivel macroeconomic precum şi instituirea obligativităţii asigurării unor riscuri majore, în cazul cărora repararea pagubelor la nivel microeconomic depăşeşte posibilităţile autoprotecţiei şi pe care societăţile de asigurare le consideră în general neasigurabile.

În prezent schimbările esenţiale aduse de societatea riscului cu deosebire în ultimul deceniu determină o remodelare a concepţiei tradiţionale privind managementul riscurilor la nivel macroeconomic respectiv microeconomic în sensul întăririi PPP. În gestiunea riscurilor. Întrepătrunderea între public şi privat în acoperirea consecinţelor unor riscuri are loc în ambele sensuri, ca urmare a acţiunii unor factori specifici. În primul rând se constată nevoia intervenţiei şi creşterii participării sectorului privat asigurărilor de persoane , practicate de societăţile de asigurare în susţinerea asigurărilor publice , asigurărilor sociale de stat tradiţionale. Creşterea duratei medii de viaţă a populaţiei combinată cu o rată scăzută a naşterilor şi cu scăderea ponderii populaţiei active în total , pe fondul creşterii unor cheltuieli sociale cum sunt cele cu pensiile sau cu ocrotirea sănătăţii face din ce în ce mai dificilă obţinerea e avantaje de securitate socială prin sistemul tradiţional public de asigurări sociale. Faptul că o serie de reglementări privind protecţia faţă de risc apar ca urmare a studierii şi analizei.2