Reasigurarea

Definirea reasigurării

Reasigurarea este o formă de transfer al riscurilor de la o companie de asigurări către o companie de reasigurare, deoarece în cazul riscurilor mari, asigurătorii nu-şi pot asuma singuri sarcina despăgubirii în cazul producerii evenimentului asigurat şi externalizează riscul către alte companii.

Prin reasigurare asigurătorul, în calitate de reasigurător, primeşte prime de reasigurare, în schimbul cărora contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului care a făcut obiectul reasigurarii. Asigurătorul, în calitate de reasigurat, cedează prime de reasigurare, în schimbul cărora reasigurătorul contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului care a făcut obiectul reasigurarii. Reasigurarea nu stinge obligaţiile asigurătorului şi nu stabileşte nici un raport juridic între asigurat şi reasigurător

Reasigurările deţin o poziţie deosebit de semnificativă şi au apărut dintr-o necesitate obiectivă, şi anume, din existenţa unor riscuri foarte mari (ex: maritime, aviatice, incendiu, de viaţă, de accidente etc.) care pot genera daune extrem de mari pe care societăţile de asigurări, neavând capacitate financiară suficientă, pot fi incapabile să le suporte numai pe contul lor, ducând, practic, la falimentul acestora. Reasigurarea oferă capacitatea necesară asigurătorului direct pentru acoperirea riscurilor pe care, altfel, nu le poate suporta singur. Asigurătorul care acceptă preluarea unui risc sau a unor riscuri mai mari, peste capacitatea sa, poate apela la una sau mai multe companii de reasigurări pentru a ceda în reasigurare o parte din risc. Reasigurarea are ca efect "pulverizarea" riscului.

Definiţia clasică a reasigurării, conform dreptului englez, a fost elaborată de Lord Mansfield, în 1807: "reasigurarea reprezintă o nouă asigurare, efectuată printr-o nouă poliţă, pentru acelaşi risc iniţial asigurat, în scopul despăgubirii asigurătorilor pentru asigurările lor anterior încheiate; ambele poliţe există în acelaşi timp". Cu alte cuvinte, mai simplu, se poate afirma că reasigurarea este "asigurarea asigurării".

Astfel de operaţii de împărţire a riscului datează din aceeaşi perioadă cu apariţia primelor întreprinderi comerciale. O prima formă în care se realizau reasigurări a fost cea a reasigurărilor facultative adică o reasigurare a unor riscuri individuale oferite altei companii de asigurări care era liberă să accepte sau să respingă oferta propusă. În timp, din nevoia de a acoperi mai multe riscuri, ca urmare a creşterii volumului asigurărilor directe, au reapărut metode de asigurare care să ofere mai multă certitudine asigurătorilor originari precum şi unele facilităţi din partea reasigurătorilor. Astfel a apărut reasigurarea contractuală care a devenit un mijloc prin care asigurătorii direcţi pot cere o acoperire obligatorie pe o bază solidă, certă.

Scurt istoric

Reasigurarea a apărut în evul mediu ca o măsură de îndreptare a unor acţiuni imprudente ale acelor asigurători care încheiau asigurări de transport maritim în zone extrem de riscante (din cauza piraţilor şi condiţiilor grele de navigaţie - uragane, furtuni, stânci etc). În acea vreme, asigurătorii nu dispuneau de suficiente informaţii, în funcţie de care să judece fiecare risc acceptat. Ca urmare, după perfectarea contractelor, la întâmplare, căutau să scape de angajamentele care erau excesiv de riscante, cedându-le altor societăţi de asigurări (de reasigurări).

Începând cu secolul al XlX-lea reasigurarea a luat o mare amploare în Europa, impulsul fiind dat de revoluţia industrială. Revoluţia industrială din secolul al XlX-lea a favorizat introducerea progresului tehnic, la început în Marea Britanie şi apoi în alte ţări din Europa. Astfel, atelierele meşteşugăreşti şi micii întreprinzători individuali au fost înlocuiţi de către marile întreprinderi industriale, organizate sub forma societăţilor anonime

Date fiind aceste împrejurări, riscurile asigurate au crescut considerabil, asigurătorii fiind nevoiti sa se reorganizeaze în societăţi comerciale şi să folosească date statistice pentru dimensionarea primelor de asigurare, diversificându-şi riscurile preluate în asigurare.

În Marea Britanie reasigurarea a fost interzisă o perioadă de timp (1746-1864) pentru a evita operaţiunile speculative, astfel, printr-o lege adoptată în 1746 reasigurarea în această ţară a devenit ilegală, excepţie făcând numai situaţia în care asigurătorul devenea insolvabil, dădea faliment sau deceda, iar prima de asigurare devenea fără valoare, fiind insuficientă.

În anul 1864 a fost revocată legea din 1746, prin care se interziceau reasigurările. Activitatea de reasigurări a evoluat însă foarte încet şi greoi, datorită faptului că o perioadă de peste o sută de ani reasigurările au fost interzise.

Cu toate acestea, în alte ţări din Europa, reasigurările s-au dezvoltat destul de repede. De exemplu, în Danemarca reasigurările se practicau din anul 1775, iar în Norvegia din anul 1840.

În 1863 s-a înfiinţat prima societate de reasigurări din Elveţia, denumită „Swiss Reinsurance Company, iar în 1867, în Marea Britanie, a luat fiinţă societatea „Reinsurance Company Ltd." În Statele Unite ale Americii prima societate de reasigurări a luat fiinţă abia în anul 1890 sub denumirea de „Reinsurance Company of America".

Iniţial, reasigurarea se practica de către societăţile profilate pe contractarea de asigurări directe, care simţeau nevoia ameliorării portofoliilor lor. Mai târziu, s-au constituit societăţi specializate în operaţiuni de reasigurări, fără însă ca societăţile de asigurări să renunţe la acest gen de operaţiuni.

Ţările în care reasigurarea a dobândit o amploare tot mai mare au fost: Germania, Marea Britanie, Franţa, Elveţia, Italia etc. Treptat, piaţa naţională a reasigurărilor devine prea îngustă pentru a absorbi întreaga ofertă de cedare în reasigurare, ceea ce determină societăţile de asigurări să-şi plaseze o parte din riscuri la societăţi de reasigurări din străinătate.

Cu cât este mai largă participarea societăţilor de reasigurări la redistribuirea riscurilor, cu atât mai accentuată este dispersarea riscurilor în plan geografic.