Reasigurări în Europa

I Evoluţia asigurărilor şi reasigurărilor

În cele mai vechi timpuri, oamenii nu au descoperit nevoia de asigurare, considerând că erau protejaţi de familie sau de trib unde mutualitatea, ca şi în asigurări, era o realitate. Acest lucru nu era adevărat pentru civilizaţiile antice ale Egiptului, Greciei şi Romei în care individul se vedea expus la multe riscuri, fără protecţia comunităţii familiale.

În evoluţia asigurărilor şi a reasigurărilor un rol important l-au avut negustorii italieni din Italia de Nord de la începutul mileniului al doilea, iar activitatea lor a fost preluată şi de Ţările de Jos şi de Marea Britanie. În anul 1310, Ducele de Flandra a decis înfiinţarea Camerei de Asigurări de la Burges pentru asigurări împotriva riscurilor maritime, iar la Londra Parlamentul a elaborat reglementări privind asigurările, emiţând în anul 1601 “Legea privind poliţele de asigurare folosite între negustori”.

Dezvoltarea asigurărilor este foarte strâns legată de extinderea transporturilor pe mare şi cu deosebire a asigurărilor maritime, care au influenţat toate celelalte asigurări.

Reasigurarea a apărut în Evul Mediu ca o măsură de îndreptare a unor acţiuni imprudente ale acelor asigurători care încheiau asigurări de transport maritim în zone extrem de riscante din cauza piraţilor şi condiţiilor grele de navigaţie (uragane, furtuni, stânci etc.). În acea vreme, asigurătorii nu dispuneau de suficiente informaţii, în funcţie de care să judece fiecare risc maritim acceptat. Ca urmare, după perfectarea contractelor, la întâmplare, căutau să scape de angajamentele care erau excesiv de riscante, cedându-le altor societăţi de asigurări (de reasigurări).

Cu timpul, reasigurarea a devenit o formă complementară a asigurării, pierzându-şi caracterul de instrument de îndreptare a erorilor de judecată comise de asigurători.

Abia în secolul al XIX-lea reasigurarea a luat o mare amploare în Europa, impulsul fiind dat de revoluţia industrială. Revoluţia industrială din secolul al XIX-lea a favorizat introducerea progresului tehnic la început în Marea Britanie şi apoi în alte ţări de pe continentul nostru. Atelierele meşteşugăreşti şi micii întreprinzători individuali au fost înlocuiţi de către marile întreprinderi industriale, organizate sub forma societăţilor anonime; ca urmare au început concentrarea şi centralizarea capitalului. În aceste condiţii au crescut considerabil dimensiunile riscurilor oferite spre asigurare. Asigurătorii se organizează pe baze noi, constituindu-se în societăţi comerciale şi încep să folosească datele statistice pentru dimensionarea primelor de asigurare şi îşi diversifică riscurile preluate în asigurare.

Din cauza operaţiunilor speculative, în Marea Britanie, prin Legea din 1746, reasigurarea a devenit ilegală, excepţie făcând situaţiile în care societatea de asigurări devenea insolvabilă, dădea faliment sau patronul deceda, iar prima de asigurare devenea fără valoare, era insuficientă. Această lege era intitulată “Legea pentru reglementarea asigurării navelor aparţinând supuşilor Marii Britanii şi mărfurilor sau efectelor încărcate pe ele.” Şi se referea, în mod expres, la reasigurare. Referiri la reasigurări s-au făcut în tratatul elaborat de James Alan Park, intitulat „A system of Law of Marine Inssurance”, publicat la Londra în anul 1800, care se referea şi la o ordonanţă a lui Ludovic al XIV-lea al Franţei, din anul 1681, prin care „este legal pentru asigurători să facă reasigurări cu alte persoane pentru acele efecte pe care ei înşişi le-au asigurat iniţial”. De asemenea, autorul arată ”Franţa nu este singura care prevede reasigurarea; există prevederi similare, reglementări şi ordonanţe din Konigsberg, Hamburg şi Bilboa prin care sunt permise reasigurări şi astfel de contracte sunt legale”.

În “Legea asigurărilor maritime” din Marea Britanie se menţionează, între altele că „legislaţia engleză permite subscriitorilor de poliţe să se asigure şi ei împotriva acelor riscuri pentru care ei s-au angajat din greşeală, să despăgubească pe asigurat, sau când, poate, ei s-au angajat la o sumă mai mare decât capacitatea lor le permite să onoreze”.

În anul 1864 a fost abrogată legea din 1746. În anii următori, în Marea Britanie, reasigurările au evoluat foarte lent, greoi, deoarece ele fuseseră interzise mai mult de o sută de ani.

În acest interval de un secol, în alte ţări din Europa, reasigurările s-au dezvoltat continuu. Astfel, în Danemarca reasigurările se practicau în anul 1775, în Norvegia se practicau încă din anul 1840.

Parlamentul Marii Britanii a adoptat în anul 1891 “Legea timbrului”, în care între altele „se prevede că asigurătorul din cadrul unui contract maritim are un interes asigurabil în riscul său şi se poate reasigura în legătură cu el.”

Cu timpul au apărut societăţi de reasigurări în practica internaţională. Astfel, în anul 1846 a luat fiinţă compania de reasigurări “Kolnische Ruch” din Koln, care şi-a început activitatea în anul 1851. În anul 1863 s-a înfiinţat prima societate de reasigurări din Elveţia sub denumirea „Swiss Reinsurance Company”. În Marea Britanie, începând din anul 1864, a început să funcţioneze „Reinsurance Company Ltd.”, care însă a activat numai 4 ani. Cea mai puternică societate din Marea Britanie care a avut mare succes a fost „Mercantile and General Reinsurance Company Ltd.”, înfiinţată în anul 1907.