Reforma Sistemului de Protecție a Șomerilor în România și Impactul Acesteia

CAPITOLUL 1

CONCEPT ŞI SCURT ISTORIC PRIVIND PROTECŢIA

ŞOMERILOR ÎN ROMÂNIA

Reforma sistemului de asigurări sociale reprezintă un program de măsuri legislative economice, sociale şi financiare, prin care asigurările sociale se pun de acord cu cerinţele şi posibilităţile de protecţie socială a salariaţilor, pensionarilor şi membrilor lor de familie.

Prin reformă se creează premisele încrederii populaţiei în sistemul asigurărilor sociale şi echilibrul financiar atât pe termen mediu, cât şi pe termen lung privind acordarea prestaţiilor de asigurări sociale (ajutoare, indemnizaţii, pensii) care să semnifice un venit de înlocuire suficient şi să care să fie împărţit în mod echitabil, în conformitate cu munca depusă, riscul asigurat, stagiul de cotizare realizat şi mărimea contribuţiilor plătite.

Primul Război Mondial a atras după sine necesitatea înfiinţării unei instituţii care să reglementeze toate riscurile în domeniul securităţii sociale, problematica muncii şi ocrotirea intereselor angajaţilor. Astfel a fost înfiinţat la propunerea Consiliului de Miniştri în martie 1920, Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale. În timp, acest minister şi-a extins atribuţiile şi pe partea problematicii migraţiunilor şi a învăţămânutului muncitoresc.

În septembrie 1921 a fost adoptată Legea privind organizarea plasării în muncă care a mutat birourile de plasare a forţei de muncă în atribuţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Cu un an mai târziu aceste birouri de plasare cu plată au fost desfiinţate, în favoarea înfiinţării Oficiilor de plasare comunale, judeţele şi regionale.

Au urmat o serie de legi printre care se numără şi Legea pentru ajutorarea celor lipsiţi de lucru (1929), Legea privind pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor (1936), Legea pentru stabilirea salariilor minime în întreprinderile particulare, comerciale şi de transporturi (1939) şi Codul Muncii (1950). Tot în anul 1950, Oficiile de plasare comunale, judeţene şi regionale au fost înlocuite cu noua instituţie Direcţia Generală a Rezervelor de Muncă care se afla sub coordonarea Guvernului şi avea la bază trei atribuţii principale , printre care se regăsesc :

a) Pregătirea muncitorilor calificaţi prin sisteme de şcoli profesionale pe o perioadă de 2 – 3 ani sau prin calificări pentru perioade scurte de timp, de mai puţin de 6 luni;

b) Recrutarea şi redistribuirea forţei de muncă disponibilă la noile întreprinderi înfiinţate din judeţe sau la şantierele de construcţii disponibile pentru lucrările publice;

c) Facilitarea încadrării în muncă a persoanelor care nu aveau loc de muncă sau se aflau în căutarea acestuia;

Mai târziu a fost adoptată Legea nr. 24/1976 pentru recrutarea şi repartizarea forţei de muncă care avea ca principală atribuţie organizarea evidenţei locurilor de muncă neocupate, a persoanelor ce nu erau încadrate în muncă şi nici nu urmau o formă de învăţământ sau pregătire profesională de către direcţiile specializate ce erau în colaborare cu organele statului.

Actualul Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale a schimbat de-a lungul timpului diverse denumiri printre care : Ministerul Muncii, Cooperatistei şi Asiguărilor Sociale, Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale şi în cele din urmă Comitetul de Stat pentru Probleme de Muncă şi Salarii.

CAPITOLUL 2

LEGILE PENTRU OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ

În anul 2002 a fost necesară înlocuirea Legii nr.1/1991 privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională cu Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă datorită accentului pus pe măsurile active în vederea creşterii gradului de ocupare al forţei de muncă în România. Aceste măsuri erau destinate să stimuleze angajatorii să integreze personal şomer în muncă, cât şi persoanele care erau în căutarea unui loc de muncă şi integrarea acestora înainte de primirea indemnizaţiilor pentru şomaj.

Legea menţionată anterior a fost completată şi modificată prin noua Lege nr. 580/2004, datorită faptului că sistemul legislativ s-a adaptat la noile cerinţe impuse în România pe piaţa forţei de muncă.

Ministerul Muncii dintotdeauna a fost orientat către ocuparea, pregătirea şi formarea profesională a popoulaţiei. Necesitatea înfiinţării unei instituţii care să se ocupe doar cu forţa de muncă şi pregătirea profesională, după 1990, a derivat din schimbările socio-economice şi cerinţele scoietăţii datorate reformei economice.

Astfel a fost înfiinţată în 1999 Agenţia Naţională pentru Ocupare şi Formare Profesională, instituţie ce se ocupa doar cu plata drepturilor băneşti ale şomerilor din România. Din anul 2000, această instituţie publică de interes naţional şi-a schimbat denumirea în Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, devenind un furnizor de servicii pentru persoanele care sunt în căutarea unui loc de muncă, prin oferirea unei palete largi de servicii. (figura nr.1)

Obiectivele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă sunt :

1. Instituţionalizarea dialogului social în domeniul ocupării şi formării profesionale;

2. Aplicarea strategiilor în domeniul ocupării şi formării profesionale;

3. Aplicarea măsurilor de protecţie socială a persoanelor neîncadrate în muncă;

Printre principalele atribuţii ale ANOFM se numără şi : organizarea serviciilor de stabilire, plată şi evidenţă a ajutoarelor, alocaţiilor şi indemnizaţiilor fiinanţate din bugetul asigurărilor pentru şomaj; implementarea programelor finanţate din Fondul Social European, face propuneri privind elaborarea proiectului de buget al asigurărilor pentru şomaj.