Sisteme de Ocrotire a Sănătății Practicate în Țările Dezvoltate și Performanțele Acestora

Capitolul I: Modele de sisteme de ocrotire a sănătăţii practicate în ţările dezvoltate

Organizarea, finanţarea şi infrastructura sistemelor de sănătate sunt importante pentru a putea înţelege structura şi caracteristicile individuale ale sistemelor de sănătate din ţările dezvoltate ale Uniunii Europene.

Până în anul 1930, existau doar două modele de state ale bunăstării şi anume:

a) modelul european continental, de tip corporatist- era caracterizat prin obligativitatea contribuţiei la sistemele de asigurări sociale, statul având un rol foarte importane în menţinerea diferenţierilor de status dobândit;. modelul acesta reflectă economia politică paternalistă, etatistă şi conservativă a capitalismului timpuriu în ţări ca Franţa, Germania şi Austria;

b) modelul liberal (statele anglo-saxone), avea la baza funcţionării sistemele tradiţionale de ameliorare a sărăciei şi de încurajare a soluţiilor şi aranjamentelor pe piaţa privată.

În urma celui de-al doilea Război Mondial, statele anglo-saxone şi-au reformat sistemul tradiţional de protecţie socială. Tot în aceeaşi perioadă şi statele scandinave au recurs la modificări în sfera asigurărilor sociale de, adoptând un sistem de protecţie socială bazat pe solidaritate socială şi universalism.

Esping-Andersen identifică trei modele de state ale bunăstării :

- statul bunăstării conservator-corporatist (Austria, Germania, Franta,

Italia);

- statul bunăstării social-democrat (Suedia, Norvegia, Danemarca);

- statul liberal-rezidualist (SUA, Canada, Australia).

Toate aceste sisteme de sănătate au rolul să satisfacă nevoile populaţiei în materie de servicii medicale. Este important de ştiut în ce măsură cererea de sănătate reflectă într-o manieră adecvată nevoile reale ale populaţiei şi în ce măsură oferta de îngrijiri medicale şi utilizarea serviciilor de sănătate sunt satisfacătoare.

Pe plan mondial se produc schimbări în sistemele de sănătate, schimbări care urmăresc eliminarea sau reducerea disfuncţiilor apărute atât în ţările democratice cu o economie de piaţă stabilă, cât şi în ţările care au avut o economie bazată pe monopolul de stat al factorilor de producţie cu un sistem de planificare centralizat, rigid şi de comandă.

1.1 Modelul sistemului de asigurări sociale de sănătate (SAS) -tip Bismark

Sistemul de asigurari de tip Bismark, a preluat denumirea după numele lui Otto von Bismarck , cancelar al celui de-al doilea Reich. Acesta a introdus, pentru prima oară în Europa, un sistem legal de asigurari sociale.

În anul 1881 Bismarck introduce pentru prima oară un sistem de asigurări sociale de stat obligatoriu, adăugând la acesta în anul 1883 plăţile pentru cazuri de boală, în anul 1884 asigurările împotriva accidentelor de muncă şi în anul 1889 o schemă comprehensivă de pensii de varstă şi invaliditate. O importanţă deosebită în cazul acestui sistem se caracterului obligatoriu, asociat contractelor de munca. Sistemul este suportat de către trei părţi: angajator, angajat şi stat.

Acest tip de sistem de asigurare socială de sănătate este utilizat şi funcţionează în ţări precum Olanda, Austria, Belgia, Germania şi Franţa

Principalele caracteristici ale acestui tip de sistem sunt :

- finanţarea se face în general din contribuţia obligatorie a tuturor salariaţilor şi se raportează la venit şi taxele generale ;

- nu are acoperire totală deoarece cei care nu sunt înscrişi în câmpul muncii nu pot avea acces la acest sistem ;

- gestionarea fondurilor se realizează prin intermediul agenţiilor ;

- aceste agenţii au menirea să întocmească contracte cu spitalele şi medicii de familie pentru serviciile ce urmează a fi oferite ;

- contractele cu practicienii au la baza finanţarea taxăserviciu, taxăprestaţie, iar cu spitalele prin bugete globale.

Avantajele oferite de practicarea acestui sistem sunt legate de performanţele medicale situate la un nivel relativ înalt.

Pe lângă aceste avantaje pot fi enumerate şi o serie de dezavantaje precum :

- cheltuieli foarte mari;